| Poezii |
|
|
|
|
|
Ștefan Vodă (Gh. Dem. Teodorescu)
În oraș, în București, La casele mari, domnești, În curte la Ștefan Vodă, Mare masă mi-e întinsă Și de mari boieri coprinsă, De boierii Sfatului Stâlpii Țarigradului, Sfetnicii 'Mpăratului. Ei la masă ce mănâncă? Numai știucă Și păstrungă, Și galbenă caracudă, Cu pește dă-l mărunțel, Mor boierii după el. Din pahare ce-mi înghit? Vinul alb și rumenit De la vii Moldovenești, Din podgorii Muntenești Și din pivnițe domnești. Dacă vorba Contenește, Foamea Se mai potolește Și mâncarea Se sfârșește, Iară vodă ce-mi grăiește? - Beți, boieri, vă ospătați! Mâine-zori să vă sculați Și frumos să vă armați, Pe la brâne cu pistoale, După mâini cu iatagane, La picior cu sulicioare, C-o să facem vânătoare D-un voinic ce seamăn n-are: Pân' la fagul Miului Din codrii Cobiului. Să-i vedem fagu-ncărcat Și de arme-mbrebenat, Cu suliți și cu pistoale Ce lucesc frumos la soare, Iar pe Miul spânzurat Unde-o fi fagul mai nalt, Că-mi bate poterile Și-mi scurtează zilele. Beți, boieri, vă ospătați, Mâine-aici să vă aflați! Foicică salbă moale, Iată Calea, fată mare, Surioara Miului, Ce slujește domnului, Ea, pe dată ce-auzea, Printre slugi se furișea, La picior că mi-o lua Și din fugă potrivea Câte-un deal, câte-o vălcea, Pân' la codru d-ajungea; Iar în codru când intra, Mâna dreaptă ridica, Frunză de la fag rupea Și-n guriță c-o punea, De șuiera voinicește, Ca s-o-nțeleagă frățește. Miul, unde o auzea, Înainte că-i ieșea Și din gură mi-i grăia: - Dar tu, surioara mea? Neica nu te aștepta! La mine de ce-ai venit? Au haine ți-ai ponosit, Au vodă mi te-a gonit, Au ție ți-o fi sosit Vremea de căsătorit? Calea vreme nu pierdea, Ci din gură mi-i grăia: - Nici haine n-am ponosit, Nici vodă nu m-a gonit, Nici mie nu mi-a sosit Vremea de căsătorit. Ascultă de ce-am venit: Aseară, la Ștefan Vodă, Fost-a sfat cu mare vorbă. Masă mare-a fost întinsă Și de mari boieri coprinsă, De boierii Sfatului, Stâlpii Țarigradului, Sfetnicii 'Mpăratului, Trimiși la domn cu solie De la nalta-mpărăție: Ș-au să facă vânătoare Pân' la fagul dumitale, D-un voinic ce seamăn n-are, Să-ți vază fagu-ncărcat Și de arme-mbrebenat, Iar pe tine spânzurat Unde-o fi fagul mai nalt! Miul, unde-o auzea, Din guriță-i răspundea: - D-alei, surioara mea, Nu știi că-s bală de drac Și vin domnilor de hac? Potecuța să-ți apuci, Îndărăt să mi te duci Și-n curte de mi-ei intra, Să te faci a mătura; Nimeni seama să nu-ți ia C-ai lipsit pe undeva, Și las', că suntem știuți Pentru turci și arnăuți! Calea drumu-și apuca, La domnie se-ntorcea, Iar Miul se-mpodobea, Cărăruia c-apuca, Ciobănaș că-mi întâlnea Și din gură mi-i grăia: - Ferice de cin-te-a fapt1 Și de cin' te-a legănat, Că mult o să-ți fie bine D-ăi asculta tu de mine. Să-mi dai gluga Ciobănească, Ca să-ți dau saia Domnească; Să-mi mai dai ciorecii tăi, Ca să-ți dau șalvarii mei, Verzui ca foaia de tei, De nu trece glonț prin ei; Dă-mi opinca Țărănească, Cu târsâna Mocănească, Și na-ți cizmele-mi de țap, De țap de la capră stearpă, Ce la apă mult mai rabdă; Dă-mi căciula Țurcănească, Ca să-ți dau cuca Domnească; Și mai dă-mi cața Pârlită, Să-ți dau pușca Ghintuită, Că mi-am pus în gând și eu Să-nvăț meșteșugul tău. Ciobănașul, d-auzea, Din guriță mi-i grăia: — D-alei, doamne, Miule, Miule voinicule, Da-ți-oi toate țoalele, Țoalele și oile, Să nu-mi scurtezi zilele! Foaie verde ș-o-lalea, Miul mi se ciobănea, Cu oițele-mi pornea Și-n pășune le mâna, Tot prin albă Colilie, Unde fir de iarbă Nu e. Ștefan Vodă, când sosea, Cu oastea, Cu liota, Pe voinic îl întâlnea Și din gură-i cuvânta: - Bună ziua, flăcăiaș, Bună ziua, ciobănaș! Ciobanul, cu blândă vorbă: - Mulțumescu-ți Ștefan Vodă! - De unde știi cum mă cheamă? - După oaste luai seamă Că ești domn la București, În mulți ani să-l stăpânești; Numele-ți l-am auzit La biser'că pomenit, Că m-am dus la nchinătoare În zile de sărbătoare! Vodă-n Miul se-ncredea, De cioban îl socotea Și frumos îl întreba: - Spune-mi mie, flăcăiaș, Spune-mi mie, ciobănaș, Știi tu drumul Codrului Pân' la fagul Miului, Miului Zglobiului, Miului Haiducului? Iar ciobanu-i răspundea: - Îl cunosc, măria-ta, Dar să merg N-oi cam putea, Că nu-mi pot Lăsa turma. Ștefan Vodă-i poruncea, Dar ciobanu-i răspundea: - Dacă vrei, lasă-ți oastea Să-mi păzeasc-aici turma, Că sunt oile turcești, Cu nimic nu le plătești, Ș-apoi codrul se-ndesește, Oastea nu-ți mai trebuiește, Că prin codru nu răzbește! Ștefan Vodă s-amăgea, Pe cioban că-l asculta, După dânsul se lua: El pe jos, vodă călare, Pe potecă la strimtoare. De mergea ce mai mergea, Pân' de oaste-l depărta Prin rărișe Mi-l sucea, Prin cotișe Mi-l cotea, Prin răchite Mi-l băga, Și din gură Mi-i grăia: - D-alei, doamne, Ștefan Vodă, Să mai ridici Scările, Să nu bați Smicelele. Că d-or simți cetele, Ne scurtează zilele! Ștefan Vodă, d-auzea, De groază se îngrozea: Limba-n gură că-și mușca, Sânge roșu că-mi curgea, Pe caftan verde pica. La fag, măre, d-ajungea, Fagul de i-l arăta, Ce vedea, se spăimânta, Că Miul ce mi-și făcea? Mâna dreaptă Că punea, Din tulpină Că-l scotea, Cu tulpina din pământ Să-i fie de șezământ, Apoi sta cu el de vorbă: - D-alei, doamne, Ștefan Vodă, Asear-ai fost la beție, Acuma ești la trezie. Ai plecat la vânătoare D-un voinic ce seamăn n-are, Ca să-l arăți spânzurat Unde-o fi fagul mai nalt. Că sunt voinic, ai văzut; Că sunt Miul, n-ai știut, Dar la mână mi-ai căzut! Apoi Miul ce-mi făcea? Numai o palmă că-i da, Paloș din teacă scotea, Bucățele-l bucățea, În dăsagi le așeza Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dedea Și din gură mi-și grăia: - Poartă-l și mort, bidiviu, Pe unde l-ai purtat viu: La slugile turcilor Ș-ale arnăuților, Nu-n calea voinicilor Și-n codrul haiducilor! Calul fuga c-apuca, Pe potecă se-ntorcea, Și la oaste când ieșea, Boierii Se minuna, Sfetnicii Se îngrozea, Solii Se cutremura Și din gură ce-mi zicea? - Lucrul nu prea e curat: Calul lui vod-a scăpat! Ia cătați în desăgiori, C-or fi plini de gălbiori... În dăsagi de se uita, Ciozvârți de carne vedea, Și pe fugă se pornea, Dunărea de nemerea, Peste Dunăre trecea, Vestea-n Țarigrad ducea. 
|
|
 |