Poezii

Adrian Păunescu Sara pe deal Iese amurg dintr-o bătaie de clopot caii culeg iarba din ultimul tropot, păsări adorm dacă amurgul le-atinge, sus la izvor, sus la obirsie, ninge. Case cuprind sufletul zilnicei frângeri, oamenii sunt umbre tăcute de îngeri, nimeni aici legea cerească n-o calcă, sufletu-n plop, trupul se-apleacă în salcă. S-a auzit de peste uliţi o veste, un nou născut viu într-o iesle mai este, lemne de foc, oarbe caruţe mai cară, ultim sărut, ca o pecete de ceară. Misticul sat luneca în rugăciune, nimeni nimic, înspre pământ nu mai spune, toate se-ntorc ireductibil spre ceruri, florile ţin sipete de adevăruri. Iarăşi amurg, dangatul parcă revarsă, cucii dispar lângă clopotniţa arsă, cade-n fântâni ziua să urce iar, mâine, în amintiri satul miroase a pâine. În cimitir, oile nu mai pasc iarbă, mieii o pasc, pofta din ei este oarbă, nevinovaţi, anii se-ncarcă de vină cum ne-ating, fiinţele cum le declină. Sara pe deal seamănă cel mai ades cu sara pe deal cum o scria Eminescu sara pe deal e şi-aici cum şi-ntr-însul, sara pe deal, fetişizându-ne plânsul. Sara pe deal, parte din noaptea eternă, sara pe deal, capul se-apleacă pe pernă, sara pe deal, totul deodata învie, sara pe deal, muzică din poezie. Caii în apus pasc magnetismul chindiei, omului bun, casa puternică fie-i, noi între noi să mai gustăm cât se poate sara pe deal, cea mai de preţ dintre toate. Şi să privim cerul cu tragice stele, care mai ia forma poruncilor grele, oamenii trec, nici nu vom şti unde pleacă, iar după ei se mai aude o toacă. Urmele lor sunt sau copiii sau munca, într-un temei lasă întreaga porunca, sara pe deal nu e decât un amestic de fabulos, de nebunesc şi domestic. Ziua s-a stins, zeamă de zarzară crudă, ţipă guzgani, cine-are timp să-i audă, carii bătrâni de-o veşnicie lucrează, printre copii zgomotul lor isca groază. Dacă întinzi mâna cu-o mică lumină ai să şi simţi vrejuri crescând în grădină, nişte pândari, haulituri îşi aruncă, fetele mari grup se întorc de la luncă. Poartă în sâni dorul de-o mână bărbată, cei cautaţi mult mai târziu se arată, podul pe râu scârţâie şi se îndoaie, muştele bat, semn de-nnorare şi ploaie. Lâna-n fuior în turbioane se leagă, creşte-n dovleci dor de sămânţa întreagă, parcă de ieri luna răsare-nspre mâine, plânge-un copil, sau parcă latră un câine. Plaurii morţi, cresc dintr-o apă uitată, sfinţi înţelepţi celor cuminţi li se-arată, sara pe deal, uite un mânz care moare, suflet din el, ca şi o seară apare. Dulce-albăstrui caută suflet de iapă, ea nu mai e, alta va şti să-l înceapă, ultimi copii strigă pe uliţa noastră, blânde bunici îi însoţesc din fereastră. Sara pe deal, cumpănă sinea nu-şi strică, sara pe deal e ca un duh de bunică, fruct zemuit împrăştiat pe tot locul, coacem porumb, unde ai noştri fac focul. Sara pe deal, dulce vânare de vară, azi nici un om nu are dreptul să moară, sara pe deal, fum doborât dintr-un sfeşnic, cade pe om, parcă-ntrupându-şi-l veşnic. Sara pe deal, cânepa fumegă bice, cei pedepsiţi, nu au curajul s-o strice, toate rămân, precum au fost în natură, starea de om trece spre starea cea pură. Sara pe deal, spune că asta ni-i rostul, să o numim suflet din sufletul nostru, sara pe deal, sufletul mare al lumii, sara pe deal, ochii în lacrimi ai mumii. Iar când noi toţi vom murmura ce ne doare, tu să ne dai o creştinească iertare, sara pe deal, nu a murit idealul, suntem aici: Oamenii..Sara..Şi Dealul.