Poezii

Adrian Păunescu Repetabila povară Cine are părinți, pe pământ nu în gând Mai aude și-n somn ochii lumii plângând Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminți, Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinți. Ce părinți? Niște oameni ce nu mai au loc De atâția copii și de-atât nenoroc Niște cruci, încă vii, respirând tot mai greu, Sunt părinții aceștia ce oftează mereu. Ce părinți? Niște oameni, acolo și ei, Care știu dureros ce e suta de lei. De sunt tineri sau nu, după actele lor, Nu contează deloc, ei albiră de dor Să le fie copilul c-o treaptă mai domn, Câtă muncă în plus, și ce chin, cât nesomn! Chiar acuma, când scriu, ca și când aș urla, Eu îi știu și îi simt, pătimind undeva. Ne-amintim, și de ei, după lungi săptămâni Fii bătrâni ce suntem, cu părinții bătrâni Dacă lemne și-au luat, dacă oasele-i dor, Dacă nu au murit triști în casele lor... Între ei și copii e-o prăsilă de câini, Și e umbra de plumb a preazilnicei pâini. Cine are părinți, pe pământ nu în gând, Mai aude și-n somn ochii lumii plângând. Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii Nu copil de părinți, ci părinte de fii. Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns. Mai avem noi părinți? Mai au dânșii copii? Pe pământul de cruci, numai om să nu fii, Umiliți de nevoi și cu capul plecat, Într-un biet orășel, într-o zare de sat, Mai așteaptă și-acum, semne de la strămoși Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoși, Și ca niște stafii, ies arare la porți Despre noi povestind, ca de moșii lor morți. Cine are părinți, încă nu e pierdut, Cine are părinți are încă trecut. Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci, Unde-avem și noi însine ai noștri copii. Enervanți pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi, Și în genere sunt și nițel pisălogi. Ba nu văd, ba n-aud, ba fac pașii prea mici, Ba-i nevoie prea mult să le spui și explici, Cocoșați, cocârjați, într-un ritm infernal, Te întreabă de știi pe vre-un șef de spital. Nu-i așa că te-apucă o milă de tot, Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot? Că povară îi simți și ei știu că-i așa Și se uită la tine ca și când te-ar ruga... Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus Pe conștiință povara acestui apus Și pe urmă vom fi foarte liberi sub cer, Se vor împutina cei ce n-au și ne cer. Iar când vom începe și noi a simți Că povară suntem, pentru-ai noștri copii, Și abia într-un trist și departe târziu, Când vom ști disperați vești, ce azi nu se știu, Vom pricepe de ce fiii uită curând, Și nu văd nici un ochi de pe lume plângând, Și de ce încă nu e potop pe cuprins, Deși plouă mereu, deși pururi a nins, Deși lumea în care părinți am ajuns De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.