Poezii

Mircea Cărtărescu Era timpul florilor cu vremea, ai capătat statutul de mare putere. cu trecerea timpului, mi-ai împânzit bulevardele de ambasade, consulate și reprezentanțe iar azi, pe șoseaua dorințelor mele îți trimiți ochii albaștri ca două mercedesuri spălate proaspăt cu parbrizele înfulecând frunzișul roz de castani. ai devenit o mare putere străină. din zodiac, sateliții tăi mă fotografiază în mii de poziții, îmi spionează secreția insulinei iau interviuri până și trusei mele de bărbierit și îmi învrăjbesc de moarte numele cu prenumele, vârsta cu sexul anotimpul cu troleibuzul, tiroida cu steaua pe când în crivățul de pink floyd îmi beau cu orbire cafeaua. de-acum, până și șoferului tău mă adresez cu efendi până și lustragiului tău îi dau voie să-mi zică băiete îi spun da, massa, gulerașului tău cu dantelă îi croiesc și agrafei tale de păr rochii din zeci de metri pătrați de vitrină vin într-un suflet când lenea ta clopoțește... parcă ești un păun, cu bucureștiul înfoiat în spatele tău. hoteluri clipind, damele pâlpâind, pietrele din pavaj absolvind cibernetica ministerele, institutele, tarabele respirând pulberea aurie a cinematografelor dizolvate în aer amurgurile cele mai galbene zorii cei mai negri moartea cea mai statistică rostogolindu-și buclele prin fundațiile și canalele și metrourile și anemia și stressul albastru al magazinelor de radiouri, televizoare, pick-up-uri, casetofoane, microfoane, discuri, căști, șteckere, prize amestecate în saliva unei nostalgii de culoarea locomotoarelor de serviciu încremenite lângă peroanele gării obor și până și pensionarii cântarelor de precizie și toți invalizii care vând ilustrate în relief și lozuri în plic s-au lepădat de mine pentru râsul tău înțolit, sastisit, inamic. lasă-ți lumea ta uitată, așterne un strat de pudră peste imperiul tău ieșit ca un coș pe tenul bronzat al amiciției noastre declară-mă independent, să mă descurc cu rezervele mele de manioc, patate și tapioca, convertește-mă în ceva mai puțin dureros, învelește-mă cu o florească mai caldă, flutură-ți pleoapa ca o scânteie electrică și îndoaie-ți genunchiul ca să îmi pot pune în fine pe roate afacerea mea cu ezitări colorate în serile acelea care, zice-se mai revin... (era timpul florilor era anotimpul dragostei era deceniul războiului nuclear era crima perfectă din zece mâine mititei era ali-baba și cei douăzeci și patru de ani era pieptul tău gri trecând cu un decibel de rasă în zgardă era o flacără de magneziu îmbrățișând o petardă.) ai devenit, femeie, o mare putere străină. ai devenit marea iubire a plămânilor mei ploaia mea te curbează în orice boabă, apartamentul meu este cutia ta de pantofi ție îți trimite în fiecare zi ura mea trandafiri cu bilet, pre tine moartea te iluminează imperiu bancar și discret, cauciucată zarază.