| A fost odată ca niciodată etc. |
| Era odată un împărat puternic și mare și avea pe lângă palaturile
sale o grădină frumoasă, bogată de flori și meșteșugită nevoie
mare! Așa grădină nu se mai văzuse până atunci, p-acolo. În fundul
grădinii avea și un măr care făcea mere de aur și, de când îl avea
el, nu putuse să mănânce din pom mere coapte, căci, după ce le
vedea înflorind, crescând și pârguindu-se, venea oarecine noaptea
și le fura, tocmai când erau să se coacă. Toți paznicii din toată
împărăția și cei mai aleși ostași, pe care îi pusese împăratul ca să
pândească, n-au putut să prinză pe hoți. În cele de pe urmă, veni
fiul cel mai mare al împăratului și-i zise: |
| - Tată, am crescut în palaturile tale, m-am plimbat prin astă
grădină de atâtea ori și am văzut roade foarte frumoase în pomul
din fundul grădinii, dar n-am putut gusta niciodată din ele; acum
a dat în copt, dă-mi voie ca nopțile astea să păzesc însumi, și mă
prinz că voi pune mâna pe acel tâlhar care ne jefuiește. |
| - Dragul meu, zise tată-său, atâția oameni voinici au păzit și
n-au făcut nici o ispravă. Doresc prea mult să văz la masa mea
măcar un măr din acest pom care m-a ținut atâta sumă de bani și
de aceea, iată, mă înduplec și te las ca să pândești, măcar că nu-mi
vine a crede că o să izbutești. |
| Atunci fiul împăratului se puse la pândă o săptămână întreagă:
noaptea pândea și ziua se odihnea; iară când fu într-o dimineață,
se întoarse trist la tată-său și-i spuse cum priveghease până la
miezul nopții, cum pe urmă îl apucase o piroteală de nu se mai
putea ținea pe picioare, cum, mai târziu, somnul îl copleși și căzu
ca un mort, fără să se poată deștepta decât tocmai când soarele
era rădicat de două sulițe, și atuncea văzu că merele lipsesc. |
| Nepovestită fu mâhnirea tatălui său, când auzi spuindu-i-se astă
întâmplare. |
| De silă, de milă, fu nevoit a mai aștepta încă un an, ca să facă și
voia fiului său celui mijlociu, care cerea cu stăruință de la tată-său
ca să-l lase și pe dânsul să pândească, și se lega că el va prinde pe
hoții care îi făceau atâta întristare. |
| Timpul veni, merele începură a se pârgui; atunci fiul său cel
mijlociu păzi și el; dară păți ca și frate-său cel mare. |
| Tată-său, deznădăjduit, pusese în gând să-l taie; dar fiul său
cel mai mic, Prâslea, veni cu rugăciune către tată-său, și-i zise: |
| - Tată, atâția ani l-ai ținut, ai suferit atâtea necazuri după
urma acestui pom, mai lasă-l, rogu-te, și anul acesta, să-mi încerc
și eu norocul. |
| - Fugi d-aci, nesocotitule, zise împăratul. Frații tăi cei mai
mari, atâți și atâți oameni voinici și deprinși cu nevoile n-au putut
face nimic, și tocmai tu, un mucos ca tine, o să izbutească? N-auzi
tu ce prăpăstii spun frații tăi? Aici trebuie să fie ceva vrăji. |
| - Eu nu mă încumet, zise Prâslea, a prinde pe hoți, ci zic că o
încercare de voi face și eu, nu poate să-ți aducă nici un rău. |
| Împăratul se înduplecă și mai lăsă pomul netăiat încă un an. |
| Sosi primăvara: pomul înflori mai frumos și legă mai mult decât
altădată. Împăratul se veseli de frumusețea florilor și de mulțimea
roadelor sale, dară când se gândea că nici în anul acesta n-o să
aibă parte de merele lui cele aurite, se căia că l-a lăsat netăiat.
Prâslea se ducea adesea prin grădină, da ocol mărului și tot
plănuia. În sfârșit, merele începură a se pârgui. Atunci fiul cel mai
mic al împăratului zise: |
| - Tată, iată a sosit timpul; mă duc să pândesc și eu. |
| - Du-te, zise împăratul; dară negreșit că și tu ai să te întorci
rușinat ca frații tăi cei mai mari. |
| - Pentru mine n-are să fie așa mare rușine, zise el; fiindcă eu
nu numai că sunt mai mic, dar nici nu mă leg ca să prânz pe
tâlhari, ci numai o cercare să fac. |
| Cum veni seara, se duse, își luă cărți de citit, două țepușe, arcul
și tolba cu săgețile. Își alese un loc de pândă într-un colț pe lângă
pom, bătu țepușele în pământ și se puse între ele, așa cum să-i
vină unul dinainte și altul la spate ca, dacă îi va veni somn și ar
moțăi, să se lovească cu barba în cel de dinaintea lui și dacă ar da
capul pe spate, să se lovească cu ceafa în cel de dinapoi. |
| Astfel pândi până când, într-una din nopți, cam după miezul
nopții, simți că-l atinge încetișor boarea zorilor care îl îmbăta cu
mirosul său cel plăcut, o piroteală moleșitoare se alegă de ochii
lui; dară loviturile ce suferi vrând să moțăiască îl deșteptară, și
rămase priveghind până când, pe la revărsat de zori, un ușor fâșâit
se auzi prin grădină. Atunci, cu ochii țintă la pom, luă arcul și sta
gata; fâșâitul se auzi mai tare și un oarecine se apropie de pom și
se apucă de ramurile lui; atunci el dete o săgeată, dete două și,
când dete cu a treia, un geamăt ieși de lângă pom și apoi o tăcere
de moarte se făcu; iară el, cum se lumină puțin, culese câteva
mere din pom, le puse pe o tipsie de aur și le duse la tatăl său. |
| Niciodată n-a simțit împăratul mai mare bucurie decât când a
văzut la masa sa merele de aur din care nu gustase niciodată. |
| - Acum, zise Prâslea, să căutăm și pe hoț. |
| Dară împăratul, mulțumit că pipăise merele cele aurite, nu
mai voia să știe de hoți. Fiul său însă nu se lăsa cu una cu două, ci,
arătând împăratului dâra de sânge ce lăsase pe pământ rana ce
făcuse hoțului, îi spuse că se duce să-l caute și să-l aducă
împăratului chiar din gaură de șarpe. Și chiar de a doua zi vorbi
cu frații lui ca să meargă împreună pe urma hoțului și să-l prinză. |
| Frații săi prinseseră pizmă pe el pentru că fusese mai vrednic
decât dânșii și căutau prilej ca să-l piarză; de aceea și voiră bucuros
să meargă. Ei se pregătiră și porniră. |
| Se luară, deci, după dâra sângelui și merse, merse, până ce
ieșiră la pustietate, de acolo mai merse oleacă până ce dete de o
prăpastie, unde se și pierdu dâra. Ocoliră împregiurul prăpastiei
și văzură că dâra de sânge nu mai înainta. Atunci pricepură ei că
în prăpastia aceea trebuie să locuiască furul merelor. |
| Dară cum să se lase înăuntru? Porunciră numaidecât vârteje și
funii groase, și îndată se și gătiră. Le așezară, și se lăsă fratele cel
mare. |
| - Dară, zise el, când voi scutura frânghia, să mă scoateți afară. |
| Așa și făcură. După fratele cel mare se coborî cel mijlociu și
făcu și el ca cel dintâi, atâta numai că se lăsă ceva mai în jos. |
| - Acum e rândul meu să mă las în prăpastie, zise Prâslea,
văzând că frații cei mari se codesc; când voi mișca frânghia, voi
mai mult să mă lăsați în jos; și după ce veți vedea că frânghia nu
se mai duce la vale, să puneți paznici să păzească și, când va
vedea că frânghia se mișcă de lovește marginile groapei, să o
trageți afară. |
| Se lăsă și cel mai mic din frați și, de ce mișca frânghia, d-aia îl
lăsa mai jos, și-l lăsară, și-l lăsară, până ce văzură că frânghia nu
mai sta întinsă, cum este când are ceva atârnat de capătul ei. |
| Atunci frații ținură sfat și ziseră: |
| - Să așteptăm până ce vom vedea dacă face vreo izbândă, și
atunci, ori bine ori rău de va face, să-l pierdem, ca să ne curățim
de unul ca dânsul care ne face de rușine. |
| Prâslea ajunse pe tărâmul cellalt, se uită cu sfială în toate
părțile, și cu mare mirare văzu toate lucrurile schimbate; pământul,
florile, copacii, lighioni altfel făptuite erau p-acolo. Deocamdată îi
cam fu frică, dară, îmbărbărtându-se, apucă pe un drum și merse
până dete de niște palaturi cu totul și cu totul de aramă. |
| Nevăzând nici pui de om pe care să-l întrebe câte ceva, intră în
palat, ca să vază cine locuia acolo. În pragul ușii îl întâmpină o
fată frumușică, care zise: |
| - Mulțumesc lui Dumnezeu că ajunsei să mai văz om de pe
tărâmul nostru. Cum ai ajuns aice, frate, îl întrebă ea: aici este
moșia a trei frați zmei, care ne-au răpit de la părinții noștri, și
suntem trei surori și fete de împărat de pe tărâmul de unde ești tu. |
| Atunci el povesti în scurt toată istoria cu merele, cum a rănit pe
hoț și cum a venit după dâra sângelui până la groapa pe unde s-a
lăsat în jos la ea, și o întrebă ce fel de oameni sunt zmeii aceia și
dacă sunt voinici. |
| Ea îi spuse apoi că fiecare din zmei și-a ales câte una din ele și
le tot silește să-i ia de bărbați, iară ele se tot împotrivesc cu fel de
fel de vorbe, cerându-le câte în lună și în soare, și ei se fac luntre
și punte de le împlinesc toate voile. |
| - Ei sunt în adevăr voinici, adăogă ea, însă cu vrerea lui
Dumnezeu poate îi vei birui. Dară până una alta ascunde-te, vai
de mine! undeva, să nu dea zmeul peste tine în casa lui, că e
năbădăios și se face leu-paraleu. Acum e timpul când are să vină
la prânz, și are obicei de aruncă buzduganul cale de un conac și
lovește în ușă, în masă și se pune în cui. |
| N-apucă să isprăvească vorba, și se auzi ceva că șuieră, că
lovește în ușă, în masă, și buzduganul se arătă și se așeză în cui.
Dară Prâslea luă buzduganul, îl azvârli înapoi mai departe decât
îl azvârlise zmeul; și, când era prin dreptul lui, îl atinse pe umere. |
| Zmeul, speriat, stătu în loc, se uită după buzdugan, se duse
de-l luă și se întoarse acasă. Când era la poartă, începu să strige: |
| - Hâm! Hâm! aici miroase a carne de om de pe tărâmul cellalt;
și, văzând pe fiul de împărat ce-i ieșise înainte, îi zise: Ce vânt te-a
adus pe aici, omule, ca să-ți rămâie oasele pe alt tărâm? |
| - Am venit ca să prinz pe furii merelor de aur ale tatălui meu. |
| - Noi suntem, îi zise zmeul; cum vrei să ne bătem? În
buzdugane să ne lovim, în săbii să ne tăiem, ori în luptă să ne
luptăm? |
| - Ba în luptă că e mai dreaptă, răspunse Prâslea. |
| Atunci se apucară la trântă, și se luptară și se luptară, până
când zmeul băgă pe Prâslea în pământ până la glezne; iar Prâslea
se opinti odată, aduse pe zmeu și, trântindu-l, îl bagă în pământ
până în genunchi și-i tăie capul. |
| Fata, cu ochii plini de lacrimi, îi mulțumi că a scăpat-o de zmeu,
și-l rugă să-i fie milă și de surorile ei. |
| După ce se odihni vreo două zile, porni, după povața fetei, la
soră-sa cea mijlocie care avea palaturile de argint. |
| Acolo, ca și la cea mare, fu primit cu bucurie; fata îl rugă să se
ascunză; iar el nu voi; ci, când veni buzduganul să se așeze în cui,
pe care îl aruncase zmeul ei cale de două conace, el îl aruncă
mult mai îndărăt, izbind și pe zmeu în cap; iară zmeul veni
turburat, se luptă cu Prâslea ca și frate-său cel mare, și rămase și
el mort. |
| Fata, după ce îi mulțumi, îl povățui cum să facă ca să scape din
robie și pe sora lor cea mică. |
| - Deși e mai puternic, zise fata, decât frații lui pe care i-ai
omorât, dar cu ajutorul lui Dumnezeu și mai ales că e și cam
bolnav din lovitura ce i-ai dat cu săgeata când a vrut să fure
merele, nădăjduiesc că-i vei veni de hac. |
| O săptămână întreagă se desfătară împreună cu amândouă
fetele, și Prâslea, odihnindu-se de ostenelile ce încercase, porni și
către zmeul de al treilea. |
| Văzând palaturile de aur în care locuia zmeul cel mic, rămase
cam pe gânduri, dară, luându-și inima în dinți, intră înăuntru.
Cum îl văzu fata, îl rugă ca pe Dumnezeu să o scape de zmeu,
care, zicea ea, e otărât ca, îndată ce se va face sănătos bine, să o
silească oricum să se însoțească cu dânsul. |
| Abia isprăvise vorba și buzduganul, izbind în ușă și în masă,
se puse în cui. Prâslea întrebă ce putere are zmeul și îi spuse că
aruncă buzduganul cale de trei conace; atunci el îl aruncă și mai
departe, lovindu-l în piept. |
| Zmeul, turburat de mânie, se întoarse numaidecât acasă. |
| - Cine este acela care-a cutezat să calce hotarele mele și să
intre în casa mea? |
| - Eu sunt, zise Prâslea. |
| - Dacă ești tu, îi răspunse zmeul, am să te pedepsesc amar
pentru nesocotința ta. Cum ai vrut, venit-ai; dară nu te vei mai
duce cum vei voi. |
| - Cu ajutorul lui Dumnezeu, îi răspunse Prâslea, am eu ac și
de cojocul tău. |
| Atunci se învoiră să se ia la luptă dreaptă,
|
| și se luptară,
|
| și se luptară,
|
| zi de vară
|
| până seara; |
| iară când fu pe la nămiez, se făcură amândoi două focuri și așa
se băteau; un corb însă le tot da ocol, croncănind. Văzându-l zmeul
îi zise: |
| - Corbule, corbule! ia seu în unghiile tale și pune peste mine,
că-ți voi da stârvul ăsta ție. |
| - Corbule, corbule! îi zise și Prâslea, dacă vei pune peste
mine seu, eu îți voi da trei stârvuri. |
| - Unde dă Dumnezeu să cază o asemenea tiflă peste mine!
Mi-aș sătura sălașul întreg. |
| - Adevăr grăiește gura mea, îi răspunse Prâslea. |
| Corbul, fără a mai întârzia, aduse în unghiile sale seu, puse
peste viteazul Prâslea, și prinse mai multă putere. |
| Către seară zise zmeul către fata de împărat, care privea la
dânșii cum se luptau, după ce se făcuseră iară oameni: |
| - Frumu=ica mea, dă-mi nițică apă să mă răcoresc, și-ți
făgăduiesc să ne cununăm chiar mâine. |
| - Frumușica mea, îi zise Prâslea, dă-mi mie apă, și-ți făgăduiesc
să te duc pe tărâmul nostru și acolo să ne cununăm. |
| - Să-ți auză Dumnezeu vorba, voinice, și să-ți împlinească
gândul! îi răspunse ea. |
| Fata de împărat dete apă lui Prâslea de bău și prinse mai multă
putere; atunci strânse pe zmeu în brațe, îl ridică în sus și, când îl
lăsă jos, îl băgă până în genunchi în pământ; se opinti și zmeul,
ridică și el în sus pe Prâslea și, lăsându-l jos, îl băgă până în brâu;
puindu-și toate puterile, Prâslea mai strânse o dată pe zmeu de-i
pârâi oasele și, aducându-l, îl trânti așa de grozav, de îl băgă până
în gât în pământ și-i tăie capul; iară fetele, de bucurie, se adunară
împrejurul lui, îl luau în brațe, îl sărutau și îi ziseră: |
| - De azi înainte frate să ne fii. |
| Îi spuseră apoi că fiecare din palaturile zmeilor are câte un
bici, cu care lovește în cele patru colțuri ale lor și se fac niște
mere. Așa făcură, și fiecare din fete avură câte un măr. Se pregătiră,
deci, să se întoarcă pe tărâmul nostru. |
| Ajungând la groapă, clătină frânghia de se lovi de toate
marginile gropii. Paznicii de sus pricepură că trebuie să tragă
frânghia. Se puseră la vârtejuri și scoaseră pe fata cea mare cu
mărul ei de aramă. |
| Ea, cum ajunse sus, arătă un răvășel ce-i dase Prâslea, în care
scria că are să ia de bărbat pe frate-său cel mai mare.
Bucuria fetei fu nespusă când se văzu iară pe lumea unde se
născuse. |
| Lăsară din nou frânghia și scoase și pe fata cea mijlocie, cu
mărul ei cel de argint și cu o altă scrisoare, în care o hotăra Prâslea
de soție fratelui celui mijlociu. |
| Mai lăsară frânghia și scoase și pe fata cea mică: aceasta era
logodnica lui Prâslea; însă mărul ei cel de aur nu-l dete, ci îl ținu
la sine. |
| El simțise de mai-nainte că frații săi îi poartă sâmbetele și,
când se mai lăsă frânghia ca să-l ridice și pe el, dânsul legă o
piatră și puse căciula dasupra ei, ca să-i cerce; iară frați dacă văzură
căciula, socotind că este fratele lor cel mic, slăbiră vârtejile și
dete drumul frânghiei, care se lăsă în jos cu mare iuțeală, ceea ce
făcu pe frați să crează că Prâslea s-a prăpădit. |
| Luară, deci, fetele, le duseră la împăratul, îi spuseră cu prefăcută
mâhnire că fratele lor s-a prăpădit, și se cununară cu fetele, după
cum rânduise Prâslea. Iară cea mai mică nu voia cu nici un chip să
se mărite, nici să ia pe altul. |
| Prâslea, care ședea doparte, văzu piatra care căzuse cu zgomot,
mulțumi lui Dumnezeu că i-a scăpat zilele și se gândea ce să facă
ca să iasă afară. Pre când se gândea și se plângea dânsul, auzi un
țipăt și o văietare care îi umplu inima de jale; se uită împregiur și
văzu un balaur care se încolăcise pe un copaci și se urca ca să
mănânce niște pui de zgripsor. Scoase paloșul Prâslea, se repezi
la balaur și numaidecât îl făcu în bucățele. |
| Puii, cum văzură, îi mulțumiră și-i ziseră: |
| - Vino încoa, omule viteaz, să te ascundem aici, că, de te va
vedea mama noastră, te înghite de bucurie. |
| Traseră o pană de la unul din pui și-l ascunseră în ea. |
| Când veni zgripsoroaica și văzu grămada aia mare de bucățele
de balaur, întrebă pe pui, cine le-a făcut ăst bine? |
| - Mamă, ziseră ei, este un om de pe tărâmul celălalt și a
apucat încoa spre răsărit. |
| - Mă duc, le zise ea, să-i mulțumesc. Ea porni ca vântul înspre
partea încotro îi spusese puii că a apucat omul. După câteva
minute, se întoarse: |
| - Spuneți-mi drept, le zise, încotro s-a dus. |
| - Spre apus, mamă. |
| Și într-o bucată de vreme, ca de când începui să vă povestesc,
străbătu cele patru părți ale tărâmului de jos și se întoarse cu
deșert. Ea ceru ca numaidecât să-i spuie. În cele mai de pe urmă,
îi ziseră puii: |
| - Dacă ți l-om arăta, mamă, ne făgăduiești că nu-i vei face
nimic? |
| - Vă făgăduiesc, dragii mei. |
| Atunci ei îl scoaseră din pană și îl arătară; iară ea, de bucurie,
îl strânse în brațe și cât p-aci era să-l înghită, dacă nu l-ar fi acoperit
puii. |
| - Ce bine vei să-ți fac și eu, pentru că mi-ai scăpat puii de
moarte? |
| - Să mă scoți pe tărâmul celălalt, răspunse Prâslea. |
| - Greu lucru mi-ai cerut, îi zise zgripsoroaica; dară pentru că
ție îți sunt datoare mântuirea puilor mei, mă învoiesc la asta.
Pregătește 100 oca de carne făcută bucățele de câte o oca una, și
100 de pâini. |
| Făcu ce făcu Prâslea, găti pâinile și carnea și le aduse la gura
gropii. Zgripsoroaica zise: |
| - Pune-te dasupra mea cu merinde cu tot și, de câte ori oi
întoarce capul, să-mi dai câte o pâine și câte o bucată de carne. |
| Se așezară și porniră, dându-i, de câte ori cerea pâine și carne.
Când era aproape, aproape să iasă dasupra, pasărea uriașă mai
întoarse capul să-i mai dea de mâncare; dară carnea se sfârșise.
Atunci Prâslea, fără să-și piardă cumpătul, trase paloșul și-și tăie
o bucată de carne moale din coapsa piciorului de sus și o dete
zgripsoroaicei. |
| După ce ajunseră dasupra și văzu că Prâslea nu putea să umble,
îi zise zgripsoroaica: |
| - Dacă nu era binele ce mi-ai făcut și rugăciunea puilor mei,
mai că te mâncam. Eu am simțit că carnea care mi-ai dat în urmă
era mai dulce decât cea de mai înainte, și n-am înghițit-o; rău ai
făcut de mi-ai dat-o. |
| Apoi o dete afară dintr-însa, i-o puse la loc, o unse cu scuipat
de al său, și se lipi. Atunci se îmbrățișară, își mulțumiră unul
alteia, și se despărțiră; ea se duse în prăpastia de unde ieșiseră și
Prâslea plecă către împărăția tatălui său. |
| Plecând către orașul în care locuiau părinții și frații lui, îmbrăcat
fiind în haine proaste țărănești, întâlni niște drumeți și află de la
dânșii că frații lui au luat de soții pe fetele care le-a trimis el, după
cum le hotărâse însuși, că părinții lui erau foarte mâhniți de pieirea
fiului lor celui mai mic, că fata cea mică e îmbrăcată în negru și-l
jelește și că nu voiește a se mărita nici în ruptul capului, măcar că
au pețit-o mai mulți fii de împărat; că acum, în cele din urmă,
frații lui i-au adus un ginere preafrumos și că o silesc cu toții să-l
ia și că nu se știe de va putea scăpa. |
| Prâslea, auzind de toate acestea, nu puțin s-a întristat în sufletul
lui și, cu inima înfrântă, a intrat în oraș. Mai cercetând în sus și în
jos, află că fata a zis împăratului că, dacă voiește să o mărite cu
tânărul care i-l aduseră, să poruncească a-i face și a-i aduce la
odoare o furcă cu caierul și fusul cu totul de aur și să toarcă singură,
fiindcă așa îi făcuse și zmeul și asta îi plăcea mult. Mai află că
împăratul chemase pe starostea de argintari și-i poruncise
zicându-i: "Iată, de azi în trei săptămâni să-mi dai gata furca care
o cere fata mea cea mică; că de unde nu, unde-ți stau picioarele,
îți va sta și capul"; și bietul argintar se întoarse acasă trist și
plângând. |
| Atunci Prâslea se duse de se băgă ucenic la argintar. |
| Prâslea tot văzând pe stăpânu-său văitându-se fiindcă nu izbutise a
face furca după porunceală, îi zise: |
| - Stăpâne, te văd trist că nu poți să faci furca ce ți-a poruncit
împăratul, iată mai sunt trei zile până să se împlinească sorocul
ce ți-a dat; lasă-mă pe mine să o fac. |
| Argintarul îl goni, zicându-i: |
| - Atâți meșteri mari n-au putut să o facă, și tocmai un trențeros
ca tine să o facă? |
| - Dacă nu-ți voi da furca de azi în trei zile, răspunse Prâslea,
să-mi faci ce vei voi. |
| Atunci se învoiră a-i da o odaie să lucreze numai Prâslea singur,
și pe fiecare noapte să-i dea câte o trăistuță de alune și câte un
pahar de vin bun. |
| Argintarul îi ducea grija, fiindcă, ascultând pe la ușe, n-auzea
alt decât cum spărgea la alune pe nicovală! Iară când fu a treia zi,
el ieși dis-de-dimineață din odaie cu furca pe tavă, pe care o scosese
din mărul zmeului, ce era la dânsul, și o dete argintarului ca să o
ducă fetei împăratului. |
| Argintarul nu mai putea de bucurie, și-i făcu un rând de haine;
iar pe la nămiez, când venise slujitorii împăratului ca să-l cheme
la palat, el se duse și îi dete furca care torcea singură. |
| După ce împăratul se minună de frumusețea ei, dete argin-
tarului doi saci de bani. |
| Fata, cum văzu furca, îi trecu un fier ars prin inimă; ea cunoscu
furca și pricepu că Prâslea cel viteaz trebuie să fi ieșit dasupra
pământului. Atunci zise împăratului: |
| - Tată, cine a făcut furca poate să-mi facă încă un lucru pe
care mi l-a adus la odoare zmeul. |
| Iară împăratul chemă îndată pe argintar și-i porunci să-i facă o
cloșcă cu pui cu totul și cu totul de aur, și-i dete soroc de trei
săptămâni, și, dacă nu i-o face-o, unde îi stă picioarele îi va sta și
capul. |
| Argintarul, ca și de-lalt rând, se întoarse acasă trist; desprețui
ca și întâia oară pe Prâslea, care îl întrebase și de astă dată; iară
dacă se înțeleseră la cuvinte, se învoiră și lucrul se și săvârși cu
bine. |
| Când văzu argintarul cloșca cloncănind și puii piuind, cu totul
și cu totul de aur și ciugulind mei tot de aur, înțelese că trebuie să
fie lucru măiestru. |
| Argintarul luă cloșca, o duse la împăratul, iară împăratul, după
ce se minună îndestul de frumusețea și gingășia lor, o duse fetei
și-i zise: |
| - Iată, ți s-au împlinit toate voile; acum, fata mea, să te gătești
de nuntă. |
| - Tată, îi mai zise fata, cine a făcut aste două lucruri trebuie
să aibă și mărul de aur al zmeului; porunce=te, rogu-te, argin-
tarului să aducă pe meșterul care le-a făcut. |
| Primind porunca asta argintarul, se înfățișă împăratului,
rugându-se să-l ierte și zicându-i: |
| - Cum o să aduc înaintea măriei tale pe meșter, fiindcă este
un om prost și trențeros și nu este vrednic să vază luminata față a
măriei tale. |
| Împăratul porunci să-l aducă oricum ar fi. |
| Atunci argintarul, după ce puse de spălă pe Prâslea și-l curăți,
îl îmbrăcă în niște haine noi și-l duse la împăratul, iară împăratul
îl înfățișă fetei. |
| Cum îl văzu fata, îl și cunoscu. Ea nu putu să-și ție lacrămile
care o podidiseră, de bucurie mare ce avu, și zise împăratului: |
| - Tată, acesta este viteazul care ne-a scăpat din mâna zmeilor. |
| Și, dând în genuche, îi săruta mâinile și pe față și pe dos. |
| Luându-i seama bine împăratul îl cunoscu și dânsul, măcar că
foarte mult se schimbase. Îl îmbrățișă și-l sărută de sute de ori.
Dar el tăgăduia. |
| În cele mai din urmă, inima lui înduioșată de rugăciunile tatălui
său, ale mamei sale și ale fetei care rămăsese în genuche rugându-l,
mărturisi că în adevăr el este fiul lor cel mai mic. |
| Prâslea le povesti apoi toată istoria sa, le spuse și cum a ieșit
dasupra pământului și le arătă și mărul de aur al zmeului. |
| Atunci împăratul, supărat, chemă pe feciorii lui cei mai mari;
dar ei, cum văzură pe Prâslea, o sfecliră. Iară împăratul întrebă
pe Prâslea cum să-i pedepsească. Viteazul nostru zise: |
| - Tată, eu îi iert și pedeapsa să o ia de la Dumnezeu. Noi vom
ieși la scara palatului și vom arunca fiecare câte o săgeată în sus și
Dumnezeu, dacă vom fi cineva greșiți, ne va pedepsi. |
| Așa făcură. Ieșiră câte trei frații în curte, dinaintea palatului,
aruncară săgețile în sus și, când căzură, ale fraților celor mai
mari le căzură drept în creștetul capului și-i omorâră, dar a celui
mai mic îi căzu dinainte. |
| Iară dacă îngropară pe frații cei mai mari, făcură nuntă mare și
Prâslea luă pe fata cea mică. Toată împărăția s-a bucurat că le-a
adus Dumnezeu sănătos pe fiul cel mai mic al împăratului și se
mândrea, fălindu-se, de vitejiile ce făcuse el; iară după moartea
tătâne-său se sui el în scaunul împărăției, și împărăți în pace de
atunci și până în ziua de astăzi, de or fi trăind. |
| Trecui și eu pe acolo și stătui de mă veselii la nuntă, de unde luai
|
| O bucată de batoc
|
| Ș-un picior de iepure șchiop, |
| și încălecăi p-o șa, și v-o spusei dumneavoastră așa. |
