A fost odată ca niciodată etc. |
A fost odată un împărat. Acel împărat mare și puternic bătuse
pe toți împărații de prinprejurul lui și-i supusese, încât își întinsese
hotarele împărăției sale pe unde a înțărcat dracul copiii, și toți
împărații cei bătuți erau îndatorați a-i da câte un fiu d-ai săi ca
să-i slujească câte zece ani. |
La marginea împărăției lui mai era un alt împărat carele, cât a
fost tânăr, nu se lăsase să-l bată; când cădea câte un pârjol asupra
țării sale, el se făcea luntre și punte și-și scăpa țara de nevoie; iară
după ce ajunse la bătrânețe, se supusese și el împăratului celui
mare și tare, fiindcă n-avea încotro. El nu știa cum să facă, cum să
dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat de a-i trimite pe
unul din fiii săi, ca să-i slujească: fiindcă n-avea băieți, ci numai
trei fete. Dintr-aceasta el sta pe gânduri. Grija lui cea mare era ca
să nu crează acel împărat că el este zăcaș și se îndărătnicește a-i
trimite vreun fiu, din care pricină să vină să-i ia împărăția, iară el
cu fetele lui să moară în ticăloșie, în sărăcie și cu rușine. |
Văzând fetele pe tată-său tot supărat, se luaseră și ele de
gânduri, și nu știau ce voie să-i facă ca să-l mai înveselească. Dacă
văzură și văzură că nimic nu-i este pe plac, fata cea mai mare își
luă inima în dinți și-l întrebă într-o zi la masă, că de ce este supărat: |
- Au purtarea noastră nu-ți place? îi zise ea. Au supușii măriei
tale sunt răi și arțăgoși de-ți pricinuiește atâta mâhnire? Spune și
nouă, tată, cine este vipera aceea care nu-ți dă pace și-ți otrăvește
bătrânețele, și ne făgăduim chiar a ne jertfi dacă aceasta va putea
să-ți aline oarecum mâhnirile: căci numai tu, tată, ești mângâierea
noastră, după cum prea bine știi; iară noi niciodată n-am ieșit din
cuvântul tău. |
- De asta, așa este; n-am a mă plânge de nimic. Nu mi-ați
călcat porunca niciodată. Dară voi, dragele mele, nu puteți să-mi
alinați durerea care-mi pătrunde sufletul. Voi sunteți fete, și numai
un băiat m-ar scoate din nevoia în care mă aflu. |
- Eu nu înțeleg, zise fata cea mare, de ce ascunzi de noi izvorul
mâhnirilor tale, tată; spune că eu, iată, sunt gata a-mi da viața
pentru tine. |
- Ce să știți voi face, dragele mele! De când sunteți pe lumea
asta albă, voi ați umblat cu furca, cu acul, cu războiul: știți toarce,
coase, țese. Numai un viteaz mă poate mântui, care să știe să
răsucească buzduganul, să mânuiască sabia cu vârtute și să
călărească ca un zmeu-paraleu. |
- Oricum, tată, spune-ne și nouă, că doară nu s-o face gaură
în cer, dacă vom ști și noi ce lucru te amăraște.
Dacă văzu împăratul că-l întețesc fetele cu rugăciunile, zise: |
- Iată, copilele mele, de ce sunt tot trist. Voi știți că nimeni
nu s-a putut atinge de împărăția mea, cât am fost tânăr, fără să-și
capete alageaua și fără să se ducă rușinat de unde a venit. Acum
pârdalnicele de bătrânețe mi-au secat toată vârtutea; brațul meu
e slăbănogit, nu mai poate să învârtească paloșul de să se
cutremure vrăjmașul. Șoimuleanul meu, pentru care p-aci-p-aci
era să-mi pierz viața până l-am dobândit, a îmbătrânit și el: este
un răpciugos, abia își târâie și el viața de azi pe mâine. Altădată
abia mă arătam înaintea vrăjmașului și, să te ții, pârleo! îi sfârâiau,
călcâiele dinaintea feții mele; dară azi, ce să vă mai spui? voi știți
că m-am supus celui mai mare și mai tare împărat de pe fața
pământului. Însă la dânsul este obiceiul ca toți supușii împărăției
să-i trimită câte un fiu, să-i slujească zece ani, și eu vă am numai
pe voi. |
- Mă duc eu, tată, zise fata cea mare, și mă voi sili din toate
puterile mele să te mulțumesc. |
- Mă tem să nu te întorci fără nici o ispravă. Cine știe ce
încurcătură vei face p-acolo, de să nu-i mai dea nimeni de căpătâi,
cât hău! |
- Tot ce știu, tată, și mă făgăduiesc, este că nu te-oi da de
rușine. |
- Dacă este așa, pregătește-te și te du. |
Când auzi fata că tată-său îi dă voie să meargă, nu mai putea
de bucurie. Punea la cale tot pentru drum; și se întorcea numai într-un
călcâi, când poruncea și așeza lucrurile de călătorie. Își alese calul
cel mai de frunte din grajdurile împărătești, hainele cele mai mândre
și mai bogate și merinde ca să-i ajungă un an de zile. |
După ce tată-său o văzu gata de plecare, îi dete povețele părintești
de cum să se poarte, cum să facă ca să nu se descopere că e fată. O
învăță tot ce trebuia să știe un viteaz care merge la o așa slujbă
înaltă, și cum să se ferească de bârfeli și clevete, ca să nu fie urâtă și
nebăgată în seamă de ceilalți fii de împărat. Apoi îi zise: |
- Pasă cu Dumnezeu, fiica mea, și adu-ți aminte de învățăturile
mele. |
Fata ieși din curte ca fulgerul; n-o mai ținea pământul de
bucurie; într-o clipă nu se mai văzu. Și dacă n-ar fi stat mai încolo
să-și aștepte boierii și carăle cu merinde, acestea s-ar fi pierdut,
fiindcă nu puteau să se țină după dânsa. |
Împăratul îi ieși pe de altă parte înainte, mai la marginea
împărăției, fără să știe ea; așeză îndată un pod de aramă, se făcu
un lup și se ascunse sub un pod. Când era să treacă fiică-sa,
deodată ieși de subt acel pod, cu dinții rânjiți și clănțănind de te
lua groaza; se uita drept la dânsa cu niște ochi care străluceau ca
două făclii, și se repezi la ea ca să o sfâșie. Fata, care înghețase
sângele în ea de frică, își pierduse cumpătul și, dacă calul nu făcea
o săritură la o parte, lupul înfigea ghearele într-însa; ea o luă la
sănătoasa înapoi. Tată-său, care se întorsese înaintea ei, ieși s-o
întâmpine, și-i zise: |
- Nu-ți spuneam eu, fata mea, că nu toate muștele fac miere? |
- Așa este, tată, dară eu n-am știut că, ducându-mă să slujesc
unui împărat, am să mă lupt și cu fiare sălbatice și turbate. |
- Dacă este așa, zise împăratul, șezi acasă de-ți vezi de fuse și
mosoare, și Dumnezeu să aibă milă de mine, ca să nu mă lase a
muri rușinat. |
Nu trecu mult și se ceru și fata cea mijlocie să se ducă și dânsa;
și se lega că ea își va pune toate puterile cum să-și sfârșească cu
bine slujba ce lua asupră-și. |
După multe rugăciuni și făgăduieli, se înduplecă tată-său și o
lăsă și pe dânsa să se ducă; dară păți și ea ca soru-sa cea mare, și
întâmpinând-o tată-său, când se întorcea, îi zise: |
- Ei fata mea, nu ți-am spus eu că nu se mănâncă tot ceea ce
zboară? |
- Adevărat este, tată, așa mi-ai zis; dară prea era grozav acel
lup. Unde deschisese o gură de să mă îmbuce dintr-o dată, și
unde se uita cu niște ochi din care parcă ieșeau niște săgeți de mă
săgetau la inimă! |
- Șezi acasă dară, îi răspunse împăratul, de vezi de coada
măturii și de zarzavaturile de la bucătărie. |
Mai trecu ce mai trecu, și iată că și fata cea mică zise tatălui
său, într-o zi, când ședeau la masă: |
- Tată, lasă-mă și pe mine să fac o cercare: lasă-mă, rogu-te,
să mă duc și eu să-mi încerc norocul. |
- Deoarece surorile tale cele mai mari n-au putut-o scoate la
căpătâi, mă mir cum îți mai vine să vorbești de tine, care nu știi
nici cum se mănâncă mămăliga. |
Și se cerca în tot felul să-i taie pofta de plecare, dară în zadar. |
- Pentru dragostea ta, tată, mai zise ea, voi face pe dracul în
patru, numai să izbutesc; însă dacă Dumnezeu îmi va sta împo-
trivă, mă voi întoarce iarăși la tine, și fără să mă rușinez. |
Se mai împotrivi tată-său, se mai codi: dară fiie-sa îl birui cu
rugăciunile. La urmă detot, zise împăratul: |
- Dacă este așa, iată îți dau și ție voie, să vedem ce procopseală
a să-mi faci. Ce-aș mai râde să te văz întorcându-te cu nasul în
jos! |
- Vei râde, tată, cum ai râs și de surorile mele, fără cu toate
astea să le scază cinstea. |
Fata împăratului, dacă văzu că tată-său îi dete voie, se gândi
mai întâi pe care din boierii cei bătrini să ia de povățuitor. Și până
una-alta, ea își aduse aminte de vitejiile tatălui său din tinerețe și
de calul său. Se duse deci la grajd ca să-și aleagă și ea un cal. Se
uită la unul, se uită la altul, se uită la toți caii din grajduri, și de
nici unul nu i se prindeau ochii, deși erau armăsarii și caii cei mai
buni din toată împărăția. În cele mai de pe urmă dete și peste
calul tatălui său din tinerețe, răpciugos, bubos și zăcând pe coaste.
Cum îl văzu, se uita la el cu milă și parcă nu se îndura să se
depărteze de dânsul. |
Calul, dacă văzu așa, îi zise: |
- Se vede că pentru iubirea ce ai către împăratul, stăpână, te
uiți așa de galeș la mine. Ce pui de voinic era în tinerețele lui!
Multe izbânzi am mai făcut noi amândoi! Dară de când a
îmbătrânit, nici pe mine n-a mai încălecat altul. Și dacă mă vezi
așa de jigărit, este că n-are cine să mă hrănească ca el. Astăzi,
uite, de m-ar îngriji cineva cum să-mi priiască mie, în zece zile
m-aș face de nu m-aș da pe zece ca d-alde ăștia. |
Atunci, fata zise: |
- Și cum trebuie să te îngrijească? |
- Să mă spele în toate zilele cu apă neîncepută, să-mi dea
orzul fiert în lapte dulce ca să-l pot roade, și pe fiecare zi o baniță
de jaratec. |
- Când aș ști că-mi vei fi de ajutor să sfârșesc ce am pus de
gând, mai-mai că aș face așa precum zici tu! |
- Stăpână, zise calul, fă cercarea asta și nu te vei căi. |
Calul era năzdrăvan. |
Fata împăratului îngriji de cal tocmai precum îi zise el. |
La a zecea zi, unde se scutură odată calul, și se făcu frumos,
gras ca un pepene și sprinten ca o căprioară. Apoi, uitându-se
vesel la fata împăratului, zise: |
- Să-ți dea Dumnezeu noroc și izbândă, stăpâna mea, că m-ai
îngrijit și m-ai făcut să mai fiu odată pe lume cum doream. |
Spune-mi tu care este păsul tău, și poruncește-mi ce trebuie să
fac. |
- Eu voi să merg la împăratul cel mare și tare, vecinul nostru,
ca să-i slujesc, și-mi trebuie pe cineva care să mă povățuiască.
Spune-mi pe care din boieri să aleg? |
- Dacă vei merge cu mine, îi zise calul, habar să n-ai; nu-ți
trebuie pe nimeni. Te voi sluji, cum am slujit și pe tată-tău. Numai
să m-asculți. |
- Dacă este așa, de azi în trei zile plecăm. |
- Și chiar acum dacă poruncești, îi răspunse calul. |
Fata împăratului, cum auzi aceasta, puse toate alea la cale
pentru drum. Își luă niște haine curate, dară fără podoabe, nițele
merinde și ceva bani de cheltuială, încălecă calul și, venind
înaintea tatălui său, îi zise: |
- Rămâi cu Dumnezeu, tată, și să te găsesc sănătos! |
- Cale bună, fata mea, îi zise tată-său. Toate ca toate, numai
povețele ce ți-am dat să nu le uiți niciodată. Și la orice nevoie
mintea ta să fie pironită la Dumnezeu, de unde ne vine tot binele
și tot ajutorul. |
După ce se făgădui că așa va face, fata porni. Ca și la celelalte
fete, tată-său dete pe de altă parte și-i ieși înainte, așeză iarăși
podul de aramă și o aștepta acolo. |
Pe drum, calul spuse fetei cu ce tertipuri umblă tată-său să-i
încerce bărbăția, și o povățui ce să facă ca să scape cu fața curată.
Ajungând la pod, unde se năpusti asupra ei un lup cu niște ochi
turburați și zgâiți de băga fiori în oase, cu o gură mare și cu o
limbă ca de dihanie turbată, cu colții rânjiți și clănțănind de pare
că nu mâncase de o lună de zile; și când să înfigă ghearele sale
cele sfâșiitoare, fata dete călcâie calului, și unde se răpezi asupra
lupului cu paloșul în mână de să-l facă mici fărâme și, dacă nu se
da în lături lupul, în două îl făcea cu paloșul; căci ea nu glumea,
fiindcă-și pusese credința în Dumnezeu, și dorea ca vrând-nevrând
să împlinească slujba ce și-o luase asupră. |
Ea trecu podul mândră ca un voinic. Tată-său se miră de vitejia
ei și, dând pe de altă parte, ieși mult înaintea ei, așeză un pod de
argint, se făcu un leu și acolo o aștepta. |
Calul spuse fetei peste ce o să dea și o învăță cum să facă să
scape și de astă ispită. Cum ajunse fata la podul de argint, unde îi
ieși leul înainte cu gura căscată, de să o îmbuce cu cal cu tot, cu
niște colți ca cei de fildeș și cu niște gheare ca secerile și răcnea
de se cutremurau codrii, și câmpiile vuiau de-ți lua auzul. Numai
uitându-se cineva la capul lui cel cât banița și la coama aia ce sta
rădicată în sus și zbârlită, ar fi înghețat de frică. Dară fata
împăratului, îmbărbătată de cal, se năpusti odată într-însul cu
sabia goală în mână, încât dacă nu fugea leul sub pod, în patru îl
făcea. Atunci trecu podul, mulțumind lui Dumnezeu și neștiind
ce o mai aștepta. |
Fata împăratului, care nu ieșise din casă de când o făcuse mă-sa,
se mira și sta în loc uimită, văzând frumusețile câmpului. Aci îi
venea să descalece ca să adune câte un mănunchi de flori din
mulțimea aia ce acoperea văile și dealurile, flori de care nu mai
văzuse ea; aci îi venea să se dea la umbră sub câte un copaci nalt
și stufos, în care miile de paseri cântau fel de fel de cântece, așa
de duioase, de erau în stare să te adoarmă; și aci în urmă să se
ducă la câte un șipot de apă limpede ca lacrima ce izvora din câte
un colț de piatră din coastele dealurilor; susurul acestor izvoare
o făcea să se uite galeș la ele și-i plăcea să le vază curgerea lor cea
șerpuită ce aluneca pe pământ, încungiurate de mulțime de
floricele și verdeață de primăvară. Dară la toate astea calul o
îmbărbăta și-i da ghes să meargă înainte și să-și cate de drum. El
îi spunea că voinicii nu se uită la d-alde astea, decât după ce duc
trebile la capăt bun. Îi mai spuse că are să mai dea de o cursă pe
care i-o întindea tată-său, și o și învăța cum să facă să iasă și de
astă dată biruitoare. |
Fata asculta cu toate urechile și făcu precum o învăță calul,
fiindcă văzu ea că toate învățăturile lui îi iese înde bine, și din
cuvântul lui nu se abătea. |
Tată-său, ca și de la rând, dete pe de altă parte și-i ieși înainte,
așeză un pod de aur, se făcu un balaur mare cu douăsprezece
capete și se ascunse sub acel pod. |
Când fu ca să treacă fata pe acolo, unde îi ieși înainte balaurul
plesnind din coadă și încolăcindu-se; din gurile lui ieșea văpaie
de foc, și limbile îi jucau ca niște săgeți arzătoare; cum îl văzu
fata că este așa de grozav, niște răcori o apucară și i se făcu părul
măciucă de frică. Calul, dacă simți că fata se pierde cu firea, o
îmbărbătă iarăși și-i aduse aminte ce o învățase să facă; iară fata
împăratului, după ce mai prinse nițică inimă, strânse frâul calului
cu mâna stângă, îi dede călcâie și, cu paloșul în dreapta, se repezi
asupra acelui balaur. |
Un ceas ținu lupta. Calul o potrivea cum să vină tot cam la o
parte ca să-i reteze vreun cap; dară vrăjmașul se păzea și el destul
de bine. În cele mai de pe urmă, izbuti fata să rănească pe balaur.
Atunci, dându-se el de trei ori peste cap, se făcu om. |
Fetei nu-i venea să crează ochilor când văzu pe tată-său înaintea
ei; iară el, luând-o în brațe și sărutând-o pe frunte, îi zise: |
- Văz că tu ești voinică, fata mea, și bine ai făcut de ți-ai luat
calul ăsta, căci fără dânsul te-ai fi întors și tu ca și surorile tale.
Am bună nădejde să isprăvești cu bine slujba cu care te-ai
însărcinat de bunăvoie. Numai adu-ți aminte de povețele mele și
să nu ieși din cuvântul calului ce ți-ai ales. Să ne vedem sănătoși! |
- Să te auză Dumnezeu, tată, îi răspunse fata, și să te găsesc
sănătos. |
Apoi, sărutând mâna tatălui său, se despărțiră. |
După ce merse cale lungă, depărtată, ajunse la niște munți
mari și înalți. Între munți întâlni doi zmei ce se luptau de nouă
ani și nu puteau să se dovedească unul pe altul. Lupta era pe
moarte ori pe viață. Cum o văzură ei, crezând că este un voinic,
unul îi zise: |
- Făt-Frumos, Făt-Frumos, vino de taie pe ăst dușman al meu,
că ți-oi cădea și eu vreodată bun la ceva.
Iar cellalt zise și el: |
- Făt-Frumos, Făt-Frumos, vino de mă scapă pe mine de idolul
ăsta de vrăjmaș, și-ți voi da un telegar fără splină, care se numește
Galben-de-soare. |
Fata întrebă pe cal, pe care din amândoi să scape; iară calul îi
zise să scape pe cel ce-i făgăduise să-i dea pe Galben- de-soare, că
este un cal mai harnic decât dânsul, fiindu-i frate mai tânăr. Atunci
unde se repezi fata la zmeul cellalt cu paloșul, și dintr-o lovitură
îl făcu în două bucăți! |
Zmeul, dacă se văzu scăpat, îmbrățișă pe mântuitorul său și-i
mulțumi, apoi merseră acasă la dânsul ca să dea lui Făt- Frumos
pe Galben-de-soare, după cum se făgăduise. Muma zmeului nu
mai putea de bucurie când văzu pe fiu-său teafăr și nu mai știa ce
să facă ca să mulțumească lui Făt-Frumos că-i scăpase copilul de
la moarte. |
Fata împăratului arătă dorința ce are de a se odihni de osteneala
drumului ce făcuse. Îi dară o cămară și o lăsară singură. Ea,
prefăcându-se că voiește să îngrijească de cal, îl întrebă dacă are
să i se întâmple ceva; și calul îi spuse ce are să facă. |
Muma zmeului precepu că aci la mijloc se joacă vreo drăcie.
Ea spuse fiului său că voinicul ce-l scăpase de primejdie trebuie
să fie fată și că o asemenea fată vitează ar fi numai bună să o ia el
de soție. Fiul său zicea că o dată cu capul nu putea el crede una ca
asta, fiindcă nu se putea ca o mână femeiască să răsucească paloșul
așa de bine cum făcea Făt-Frumos. Atunci muma zmeului zise că
are să facă cercare. Pentru aceasta puse seara la capul fiecăruia
din ei câte un mănunchi de flori: la care se vor veșteji florile, acela
este bărbat, și la care va rămânea verzi, este femeie. |
Fata împăratului, după povața calului, s-a sculat peste noapte
cam despre ziuă, când somnul este mai dulce, și, pâș, pâș, în
vârful degetelor, intră în cămara zmeului, îi puse mănunchiul său
de flori, luă pe al lui și, punându-l la capul patului său, se culcă și
dormi dusă. |
Dimineața, cum se sculă zmeoaica, se duse într-un suflet la
fiul său și văzu florile veștede. După ce se sculă și fata împăratului,
merse și la dânsa și, văzând că și ale ei se vestejise, tot nu crezu
că este voinic. Ea zicea fiului său că nu se putea să fie bărbat,
fiindcă vorba îi curgea din gură ca mierea, boiul îi era așa de gingaș,
încât îți venea să o bei într-o bărdăcuță de apă, perișorul supțire
și stufos îi cădea pe umeri în unde, fața-i are pe vino-ncoace; ochii
ăia mari, frumoși și vioi de te bagă în boale, mănușița aia micuță
și piciorușul ca de zână, și în sfârșit totul nu putea să fie decât de
fată, măcar că se ascundea sub țoalele cele voinicești. Apoi hotărâră
să mai facă o încercare. |
După ce-și dară bună dimineața, după obicei, zmeul luă pe
fată și merseră în grădină. Aici, zmeul îi arătă toate felurile de
flori ce avea, și o îmbia și pe dânsa să le miroase. Fata împăratului
își aduse aminte de povețele calului și, cunoscând viclenia, zise
cam răstit că de ce l-a adus în grădină de dimineață ca pe o
femeie să-i laude florile cu niște vorbe seci, pe când ar fi trebuit să
meargă mai întâi la grajduri, să vază cum se îngrijește p-acolo de
cai. |
Auzind acestea, zmeul spuse mă-sei, dară ea nici acum nu putea
să crează că este băiat. În cele mai de pe urmă, zmeoaica se vorbi
cu fiul său să mai facă încă o-ncercare; zise fiului său să ducă pe
Făt-Frumos în cămara cu armele, să-l îmbie să-și aleagă ceva de
acolo și, de va alege vreo armă din cele împodobite cu nestimate,
să știe de bună seamă că ea este fată. |
După prânz, zmeul duse pe Făt-Frumos în cămara cu armele.
Aici erau rânduite cu meșteșug tot felul de arme: unele împodobite
cu nestimate, altele numai așa, fără podoabe. Fata împăratului,
după ce se uită și cercetă mai toate armele, își alese o sabie cam
ruginită, dară cu fierul ce se încovoia de se făcea covrig. Apoi
spuse zmeului și mumei sale că a doua zi vrea să plece. |
Când auzi muma zmeului ce fel de armă își alese, se da de
ceasul morții că nu putea descoperi adevărul. Ea spuse fiului său
că, deși pare că este băiat după apucăturile lui, dară este fată, și
încă de cele mai prefăcute. |
Dacă văzu că n-are încotro, merseră la grajd și-i dederă pe
Galben-de-soare. Și după ce-și luă rămas bun, fata împăratului
își cătă de drum. |
Încă pe cale fiind și silind să ajungă, calul zise fetei: |
- Stăpână, până acum m-ai ascultat la orice ți-am zis, și toate
ți-au mers bine. Ascultă-mă și de astă dată și nu vei greși. Eu sunt
bătrân de aci înainte; și mi-e să nu poticnesc. Ia pe frate-meu
Galben-de-soare și fă călătoria mai departe cu el. }ncrede-te lui
cum te-ai încrezut în mine și nu te vei căi. El este mult mai tânăr
decât mine și mai sprinten, și te va învăța ca și mine ce să faci la
vreme de nevoie. |
- Este adevărat că am izbutit ori de câte ori te-am ascultat. Și
dacă n-aș ști cât ai fost de credincios tatălui meu, de astă dată nu
te-aș asculta. Mă voi încrede însă fratelui tău ca și ție, după ce-mi
va dovedi că-mi vrea binele. |
- Încrede-te, stăpână, zise Galben-de-soare, căci voi fi mândru
să încalece pe mine o vitează ca tine, și apoi mă voi sili ca să nu
simți lipsa fratelui meu, fiindcă voi să-l scutesc și pe dânsul,
sărmanul, că e bătrân, de necazurile și primejdiile călătoriei ce
vrei să faci, pentru că, trebuie să știi, peste multe nevoi ai să dai
și multe primejdii ai să întâlnești. Dară cu vrerea lui Dumnezeu
și de mă vei asculta, pe toate ai să le biruiești și să le scoți la
capăt bun. |
Fata împăratului încălecă apoi pe Galben-de-soare și se despărți
de calul ei, lăcrimând. Merseră, merseră, cale lungă, depărtată,
când fata împăratului zări o cosiță de aur. Opri calul și-l întrebă
dacă este bine să o ia, ori s-o lase locului. Calul îi răspunse: |
- De o vei lua, te vei căi; de nu o vei lua, iarăși te vei căi; dară
mai bine este să o iei. |
Fata o luă, o băgă în sân și plecă înainte. |
Trecură dealuri, trecură munți și văi, lăsară în urmă păduri
dese și verzi, câmpii cu flori de care nu mai văzuse fata, izvoare
cu ape limpezi și reci, și ajunseră la curtea împăratului celui mare
și tare. |
Ceilalți fii de împărați care slujeau acolo îi ieșiră înainte și o
întâmpinară. Ei nu se puteau dezlipi de dânsa, căci și vorba-i și
fața îi erau cu lipici. |
A doua zi se înfățișă la împăratul și spuse pentru ce a venit.
Împăratul nu mai putea de bucurie că-i sosise așa voinic chipeș și
drăgălaș. Îi plăceau prea mult răspunsurile ce primea la întrebările
lui, se vedea cât de colo că vorbea cu înțelepciune și supunere.
Văzând împăratul un tânăr așa de cuminte, prinse dragoste de el
și-l luă pe lângă dânsul. |
Fata de împărat nu se putu împrieteni cu toți ceilalți fii de
împărați, fiindcă cei mai mulți erau năzuroși, tembeli și deșucheați;
iară ei prinseseră pizmă pe dânsa pentru aceasta și pentru că văzuse
că împăratul o lua în nume de bine, îi purtau sâmbetele. |
Într-una din zile ea își găti bucate singură și ședea la masă,
când doi din ceilalți fii de împărați veniră să o vază. Șezură deci
cu toții și mâncară. Atât de mult plăcură acestor fii de împărați
bucatele, încât își lingeau și degetele când mâncau. O lăudară
pentru meșteșugul de a face bucatele și ziseră că de când sunt ei,
nu mai mâncaseră așa bucate bune. |
Cum se întâlniră aceștia cu ceilalți fii de împărați, le spuseră că
au fost la masă la fiul de împărat venit de curând, că au mâncat
cum nici împăratul nu mănâncă și că bucatele au fost gătite de
dânsul. |
Atunci toți fiii de împărați se alegară de dânsa să le gătească
într-o zi ea bucatele. Și iată că tocmai în ziua aceea bucătarii
curții se îmbătaseră, sau nu știu ce făcuseră, că nici focul nu era
făcut pe vatră. Și așa, rugată fiind cu stăruință, se apucă și ea de
găti niște bucate înfricoșate. Când le aduse pe masă la împăratul,
acesta nu se putea sătura mâncând. Iară dacă chemă pe bucătar
și-i dede poruncă că tot astfel de bucate să-i gătească, el spuse
cine a gătit în ziua aceea. Împăratul rămase pe gânduri. |
Apoi veniră și ceilalți fii de împărați și spuse împăratului că
fiul împăratului de curând venit s-ar fi lăudat la un chef ce au
făcut cu toții, că știe unde este Ileana Simziana, cosiță de aur, câmpul
înverzește, florile-nflorește, și că are o cosiță din cosița ei. Cum
auzi împăratul aceasta, porunci să-l cheme și îndată îi zise: |
- Tu ai știut de Ileana Simziana și mie nu mi-ai spus nimic,
măcar că ți-am arătat dragoste și te-am cinstit mai mult decât pe
ceilalți. |
După ce ceru și văzu cosița de păr, îi zise: |
- Poruncă împărătească să știi că ai să-mi aduci pe stăpâna
acestei cosițe; căci de nu, unde-ți stau talpele îți va sta și capul.
Biata fată de împărat se cercă să zică și ea ceva, dară împăratul
îi tăie cuvântul. Apoi se duse de spuse calului cele ce se întâm-
plară. Calul îi zise: |
- Nu te speria, stăpână. Astă-noapte chiar frate-meu mi-a adus
răspuns că pe stăpâna cosiței a furat-o un zmeu; că ea nu voiește
nici în ruptul capului să-l iubească până nu-i va aduce herghelia ei
de iepe; și că zmeul își bate capul cum să-i împlinească dorința.
Ea este acum în smârcurile mărilor. Du-te la împăratul și cere să-ți
dea douăzeci de corăbii, și ia marfă de cea mai frumoasă de pune
într-însele. |
Fata de împărat nu așteptă să-i zică de două ori, și se duse
drept la împăratul: |
- Să trăiești, luminate împărate, și să-ți fie fața cinstită. Am
venit să-ți spun că slujba cu care m-ai însărcinat o voi împlini-o
dacă-mi vei da douăzeci de corăbii și bani ca să cumpăr marfa cea
mai frumoasă, și mai scumpă ca să pun într-însele. |
- Să se facă așa precum zici tu, numai să-mi aduci pe Ileana
Simziana, îi răspunse împăratul. |
Cum se gătiră corăbiile, le încărcară cu marfă și fata de împărat
împreună cu Galben-de-soare intră în cea mai frumoasă și plecară.
Nici vânturi, nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă și,
după o călătorie de câteva săptămâni, ajunseră la smârcurile mărilor.
Acolo stătură. Fata împăratului și cu Galben-de-soare ieșiră la uscat
și umblau pe țărmuri; însă când ieșiră, luară din corabie o păreche
de conduri cusuți numai cu fir și împodobiți cu pietre nestimate.
Tot umblând pe aci, zăriră ~niște palaturi care se învârteau după
soare, și o luară într-acolo. In cale se întâlniră cu trei roabe de ale
zmeului, care păzeau pe Ileana Simziana. Cum văzură ele condurii,
li se scurgeau ochii după dânșii; iară fata împăratului le spuse că
este un neguțător care a rătăcit drumul pe mare. |
Întorcându-se roabele, spuse doamnei lor cele ce văzură; iară
ea zărise de pe fereastră pe neguțătorul; de cum îl ochi, începu
să-i ticâie inima, fără să știe de ce; și era bună bucuroasă de a
putea să scape de zmeu, mai cu seamă că nu era atunci acolo,
fiindcă-l trămisese ca să-i aducă herghelia ei cu iepele.
După ce ascultă cele ce-i spuse roabele, se duse la neguțător,
care aștepta la poartă, ca să vază și ea condurii; dară după ce auzi
de la neguțător că are în corabie marfă și mai scumpă și mai
frumoasă, se înduplecă de rugăciunile neguțătorului și pofti să
meargă să-i vază marfa; ajungând la corabie și tot alegând la marfă,
nu băgase de seamă că lopătarii depărtaseră corabia de la uscat,
și dând Dumnezeu un vânt bun, corăbiile mergeau ca săgeata;
când se pomeni în mijlocul mării, Ileana Simziana se prefăcu că-i
pare rău și prinse a certa pe neguțător că o înșelase, iară-n sufletul
ei ruga pe Dumnezeu să-i ajute a scăpa de iazma de zmeu. |
Ajunseră cu norocire la țărm, când, ce să vezi! drăcoaica de
muma zmeului, cum auzi de la roabe că pe Ileana Simziana o
furase un neguțător și fugea cu dânsa cu corăbiile, se luă după ei;
și ajungând la țărm, o văzură venind după dânșii ca o leoaică, cu
o falcă în cer și una în pământ și aruncând văpaie din gura ei ca
dintr-un cuptor. |
Cum o văzu Ileana Simziana, înțelese că e zgripțuroaica de
mumă a zmeului, spuse neguțătorului, cu care era călare pe
Galben-de-soare, și începu a plânge cu foc. |
Fata împăratului întrebă pe Galben-de-soare ce să facă, că o
dogorește văpaia ce iese din gura zmeoaicei, iară Galben- de-soare
îi răspunse: |
- Bagă mâna în urechea mea cea stângă, de scoate gresia ce
este acolo, și o aruncă înapoi. |
Așa făcu fata împăratului. Apoi o luară iute la picior, pe când în
urma lor se nălță deodată un munte de piatră care atingea cerul. |
Muma zmeului făcu ce făcu și trecu muntele, cățărându-se din
colț în colț, și, să te ții după dânșii! Văzând Ileana Simziana că
iară era să-i ajungă, spuse neguțătorului; iară acesta, după ce se
înțelese cu calul, scoase din urechea lui cea dreaptă o perie și o
aruncă înapoi. Îndată se făcu o pădure mare și deasă, de nu putea
să treacă prin ea nici pui de fiară. |
Muma zmeului roase din copaci, se agăță de ramure, sări din
vârf în vârf, se strecură, și tot după dânșii, alergând ca un vârtej!
Dacă văzură că și de astă dată umblă să-i ajungă, fata împăratului
întrebă iară pe cal ce să facă, și acesta îi zise să ia inelul de logodnă
ce se află în degetul Ileanei Simzianei și să-l arunce înapoi. Cum
aruncă inelul, se făcu un zid de cremene până la cer. |
Muma zmeului, dacă văzu că nu se poate urca pe dânsul și să
treacă dincolo, nici să roază din acest zid, nu mai putea de ciudă,
și cum era de cătrănită și amărâtă, se urcă și ajunse cu gura la
gaura ce lăsase inelul să rămână, și suflă văpaie din gura ei cea
spurcată cale de trei ceasuri ca să-i ajungă și să-i pârjolească, dară
ei, se asezară jos la rădăcina zidului și nu le păsa nimic de focul
zmeoaicei. |
Zmeoaica suflă ce suflă și, dacă văzu că nu poate să-i
prăpădească, nici să pună mâna pe dânșii, plesni fierea într-însa
de necaz, căzu și crăpă ca necuratul; iară ei așteptară până să
moară bine, apoi neguțătorul băgă degetul în gaura inelului, după
cum îl învățase Galben-de-soare, și zidul pieri ca și cum n-ar fi
mai fost și-i rămase inelul în deget. După ce se uitară la stârvul
zmeoaicei și făcură haz de dânsul, îl lăsară corbilor și porniră mai
departe și merseră și merseră, până ce ajunse la curtea
împărătească. |
Ajungând, se înfățișară la împăratul; acesta primi cu multă
cinste pe Ileana Simziana. El nu mai putea de bucurie și se
îndrăgosti de dânsa de cum o văzu. Iară Ileana Simziana se căina
și se întrista în sufletul ei că n-avea triște. Cum se poate, zicea ea,
să ajungă pe mâinile unora și altora, pe care nu putea să-i vază de
urâți ce-i erau. Inima și ochii ei erau tot la Fătul-Frumos care o
scăpase din mâna zmeului. Când însă o sili împăratul ca să se
cunune cu el, ea îi zise: |
- Luminate împărate, să-ți stăpânești împărăția cu norocire;
dară eu nu mă pot mărita până nu mi s-o aduce herghelia de iepe,
cu armăsarul ei cu tot. |
Auzind astfel împăratul, chemă îndată pe fata de împărat și-i
zise: |
- Să te duci să-mi aduci herghelia de iepe, cu armăsarul ei cu
tot, a iubitei mele; căci de nu, unde-ți stau picioarele, îți va sta și
capul! |
- Preamărite împărate! m-ai însărcinat cu o slujbă care abia
am săvârșit-o, fiindu-mi capul în joc. Ai la curtea măriei-tale atâți
viteji fii de împărați; și fiindcă toți te țin de om drept și cu frica lui
Dumnezeu, eu socotesc că ar fi cu dreptul ca să dai la altul această
slujbă. Ce mă știu eu face, și de unde să-ți aduc eu herghelia
ce-mi poruncești? |
- Nu știu eu. Din pământ, din iarbă verde, să te duci să-mi
aduci herghelia, și să nu îndrăznești a mai zice nici o vorbă măcar.
Atunci fata împăratului se închină și ieși. Ea se duse de spuse
lui Galben-de-soare ceea ce i se poruncise. Iară calul îi răspunse: |
- Du-te de caută nouă piei de bivol, să le cătrănești și să le
așezi bine pe mine. Nu te teme, că, cu ajutorul lui Dumnezeu,
vei scoate-o la căpătâi bun și slujba cu care te-a împovărat
împăratul. Dară trebuie să știi că cu amar are să-i vină și lui, la
urma urmelor, pentru faptele sale. |
Fata împăratului făcu precum îi zisese calul și porniră amândoi.
După o cale lungă și grea, ajunseră pe tărâmul unde pășteau iepele.
Acolo se întâlni cu zmeul care furase pe Ileana Simziana, rătăcind
ca un bezmetic și neștiind cum să facă ca să aducă herghelia. Îi
spuse că Ileana nu mai este a lui și că mă-sa crăpase de necaz,
pentru că nu putuse să-i scape de la răpitor pe iubita lui. |
Auzind zmeul aceasta, se făcu foc și pară de mânie, se turbură
de necaz și nu mai vedea înaintea ochilor. Apoi, după ce înțelese
că are a face tocmai cu răpitorul iubitei sale, își pierdu cumpătul
de supărare și amărăciune; și răcnind ca un leu, se luă la luptă cu
fata împăratului, care își ținea firea și pe care o îmbărbăta calul.
Pe fata împăratului o ferea calul de loviturile zmeului; căci, când
vedea că rădică sabia să dea, odată se rădica mai sus decât zmeul,
și el da în vânt; iară când aducea fata paloșul, calul se lăsa răpede
asupra calului zmeului și ea da în carne vie. După ce se luptară de
credeai că a să se scufunde pământul subt ei, nu știu cum îi veni
bine fetei împăratului, aduse paloșul cam pieziș și-i reteză capul.
Apoi, lăsându-i stârvul ciorilor și coțofenilor, se duseră până
ajunseră la locul unde se afla herghelia. |
Aci, calul zise fetei de împărat să se urce ea într-un pom ce era
acolo, și să privească la lupta lor. După ce se urcă fata în pom,
necheză Galben-de-soare de trei ori și toată herghelia de iepe se
adună împrejurul lui. Apoi dodată se arătă și armăsarul iepelor,
plin de spume și sforăind de mânie. Și văzând pe Galben-de-soare
în mijlocul iepelor, se răpezi la dânsul cu turbare și se încinse o
luptă de să te ferească Dumnezeu! Când se da armăsarul la
Galben-de-soare, mușca din pieile de bivol; iară când se da acesta
la armăsar, mușca din carne vie, și se bătură, și se bătură până ce
armăsarul, sfâșiat, hărtănit de sus până jos și plin de sânge, fu
răzbit și biruit; iară Galben-de-soare scăpase teafăr, fiindcă se
hărtănise pieile de bivol. Atunci se dete fata jos din pom, încălecă
și luară herghelia, mânând-o de dinapoi; iară armăsarul abia se
târa după dânsa. |
După ce băgă herghelia în curtea împăratului, se duse de-l
înștiință. Atunci ieși Ileana Simziana și le chemă pe nume.
Armăsarul, cum îi auzi glasul, îndată se scutură și se făcu ca întâi,
fără să se cunoască semn de rană pe el. |
Ileana Simziana zise împăratului să pună pe cineva să-i mulgă
iepele, ca să se îmbăieze amândoi. Dară cine putea să se apropie
de ele? că azvârleau din copite de zvânta unde loveau. Dacă nimeni
nu putu, împăratul porunci iarăși fetei de împărat să le mulgă.
Fata împăratului, cu inima zdrobită de mâhnire și obidă că tot
pe dânsa o punea la lucrurile cele mai grele, și fiind curată în
cugetul ei, se rugă lui Dumnezeu cu credință ca să o ajute să
sfârșească cu bine și slujba aceasta. Și unde începu o ploaie d-alea
de părea că toarnă cu găleata, și îndată ajunse apa până la
genunchile iepelor, apoi dede un îngheț de nu se mai puteau mișca
din loc. Văzând minunea aceasta, fata împăratului mai întâi
mulțumi lui Dumnezeu pentru ajutorul ce-i dete, apoi se puse de
mulse iepele. |
Împăratul se topea de dragoste pentru Ileana Simziana și se
uita la dânsa ca la un cireș copt; dară ea nici nu-l băga în seamă,
ci tot da zi după zi, cu fel de fel de vorbe, a se cununa. În cele de
pe urmă, îi zise: |
- Văz, luminate împărate, că tot ce am cerut mi s-a împlinit.
Un lucru ne mai trebuie, și apoi să știi că ne vom cununa. |
- Porumbița mea, îi răspunse împăratul, împărăția mea și eu
suntem supuși ascultători ai poruncilor tale. Cere ce mai ai de
cerut cu un ceas mai curând, că iată mă sfârșesc de dragoste pentru
tine. Am ajuns ca un năuc, visez deștept, nu mai știu ce fac, când
mă uit la ochii tăi cei frumoși și tânjitori. |
- Dacă este așa, mai zise Ileana Simziana, să-mi aduci vasul
cu botez care se păstrează într-o bisericuță de peste apa Iordanului,
și atunci ne vom cununa. |
Cum auzi împăratul aceasta, chemă iarăși pe fata împăratului
și-i porunci să facă ce o face și cum va ști ea să-i aducă ceea ce
poruncise Ileana Simziana. |
Fata de împărat cum auzi, se duse de spuse lui Galben-de- soare,
și el îi răspunse: |
- Aceasta este cea din urmă și mai grea slujbă ce mai ai să
faci. Aibi însă nădejde în Dumnezeu, stăpână, căci și împăratului
i s-a împlinit. |
Se gătiră și plecară. |
Calul știa de toate astea, căci nu era el năzdrăvan de florile
mărului. El spuse fetei împăratului zicând: |
- Acel vas cu botez se află pe o masă în mijlocul unei bisericuțe
și-l păzesc niște călugărițe. Ele nu dorm nici zi, nici noapte. Din
când în când însă un pustnic vine pe la ele de le povățuiește cele
sfinte pentru Domnul. Când sunt la ascultare de le învață pustnicul,
rămâne numai una de pândă. De am putea nimeri la vremea aceea,
tocmai bine ar fi; de nu, cine știe cât avem a zăbovi, căci altfel nu
e chip. |
Se duseră deci, trecură apa Iordanului și ajunseră la acea
bisericuță. Noroc că tocmai atunci sosise pustnicul și chemase pe
toate călugărițele la ascultare. Numai una rămăsese de pază; și
aceasta, obosită fiind de șederea îndelungată, o prinse somnul. Ca
să nu se întâmple însă cine știe ce, ea se culcă pe pragul ușii, cu
gând că n-o să poată nimeni intra fără să simtă ea. |
Galben-de-soare povățui pe fata de împărat cum să facă ca să
pună mâna pe vasul cu botez. Fata se duse binișor, se strecură pe
lângă zid și, pâș-pâș, în vârful degetelor, până la ușă. Aici odată
sări ca o pisică de ușure peste prag, de nici nu atinse pe călugărița
pe care o furase somnul: și punând mâna pe vas, ieși cum a intrat,
încălecă pe cal și pe ici ți-e drumul! |
Călugărița simți, sări odată în sus și, văzând că lipsește vasul,
începu a se boci de ți se rupeau rărunchii de milă. Îndată se adunară
călugărițele și se văicăreau de focul ce le ajunsese. Pustnicul, dacă
văzu că s-a spălat pe mâini de vasul cu botez, cătă către fata de
împărat cum zbura cu Galben-de-soare și, rădicând mâinile în sus
și îngenuchind, o blestemă zicând: |
- Doamne, Doamne sfinte! fă ca nelegiuitul care a cutezat să
pună mâna lui pângărită pe sfântul vas cu botez să se facă muiere,
de va fi bărbat; iară de va fi muiere, să se facă bărbat! |
Și îndată rugăciunea pustnicului se ascultă. Fata împăratului
se făcu un flăcău de-ți era dragă lumea să te uiți la el. |
Cum ajunse la împăratul, se miră și nu știa ce să crează ochilor
săi, băgând de seamă că se schimbase; lui i se părea că nu mai este
cum era la plecare, ci că acum e mai chipeș și mai semeț. Cum
dete vasul, zise: |
- Mărite împărate, ți-am făcut slujbele cu care m-ai însărcinat.
Socotesc că acum am sfârșit. Fii fericit și domnește cu pace cât
mila Domnului va voi! |
- Sunt mulțumit de slujbele tale, zise împăratul; să știi că după
moartea mea tu ai să te urci pe scaunul împărăției mele, fiindcă
eu n-am moștenitor până acum. Iară dacă Dumnezeu îmi va da
un fiiu, tu vei fi mâna lui cea dreaptă. |
Toți sfetnicii și fiii de împărați erau de față când a zis împăratul
vorbele acestea. |
Ileana Simziana, dacă văzu că i se împlini și astă voință, se
hotărî să-și răzbune asupra împăratului, pentru că trimise tot pe
Fătul ei frumos la toate slujbele cele grele, care puteau să-l răpună;
căci ea credea că însuși împăratul se va duce să-i aducă vasul cu
botez, fiindcă el putea mai lesne s-o facă, de vreme ce toți se
supuneau la porunca lui. |
Ea porunci să încălzească baia și împreună cu împăratul să se
îmbăieze în laptele iepelor ei. După ce intră în baie, porunci să-i
aducă armăsarul ca să sufle aer răcoros. Și dacă veni, armăsarul
suflă cu o nară înspre dânsa răcoare, iară cu altă nară înspre
împăratul aer înfocat, încât fierse și mațele dintr-însul, și rămase
mort pe loc. |
Mare vâlvă se făcu în împărăție când se auzi de moartea
împăratului celui mare și tare; toți din toate părțile se adunară și-i
făcură o înmormântare d-ale împărăteștile. |
După aceasta, zise Ileana Simziana Fătului-Frumos: |
- Tu m-ai adus aici, tu mi-ai adus herghelia, tu ai omorât pe
zmeul care mă furase, tu mi-ai adus vasul cu botez, tu să-mi fii
bărbat. Aidem să ne îmbăiem și să ne cununăm. |
- Eu te voi lua, dacă tu mă alegi, răspunse Făt-Frumos; dară
să știi că în casa noastră voi ca să cânte cocoșul, iară nu găina. |
Se învoiră și intrară în baie. Ileana chemă armăsarul ei ca să
încropească laptele în care se vor îmbăia. Chemă și împăratul cel
nou pe Galben-de-soare. Și astfel amândoi caii se întreceau care
de care să facă baia mai potrivită de caldă stăpânului său, și mai
nimerit de încropită. |
După ce s-au îmbăiat, a doua zi s-au și cununat. Apoi s-au urcat
în scaunul împărăției. Trei săptămâni ținură veseliile, și toată
lumea se bucura că le-a dat Dumnezeu un împărat așa de viteaz,
care făcuse atâtea isprăvi. |
Iară el domni cu dreptate și cu frica lui Dumnezeu, ocrotind pe
săraci și neasuprind pe nimeni, și domnesc și în ziua de astăzi de
n-or fi murit. |
Eram și eu p-acolo și căscam gura pe dinafară, pe la toate
sărbările, căci nici pomeneală nu era să fiu și eu poftit, și apoi se
știe că nepoftitul scaun n-are. |
Încălecai p-o șea și v-o spusei d-voastră așa. |