Cultura

Povești, Fabule și Basme

Grigore Alexandrescu Uliul și găinile Ion prinse un uliu și, ducându-l acasă, Îl legă cu o sfoară, Lângă coteț afară. De o vecinătate așa primejdioasă Găini, cocoși și gâște întâi se îngroziră, Dar cu-ncetul, cu-ncetul se mai obișnuiră, Începură să vie cât colea să-l privească, Încă și să-i vorbească. Uliul cu blândețe le primi pe toate; Le spuse că se crede din suflet norocit Pentru vizita-aceasta cu care l-au cinstit. Dar îi pare rău foarte căci el însuși nu poate La dumnealor să vie, Vizita să le-ntoarcă după-a sa datorie. Mai adăugă însă că dacă dumnealor Îi vor da ajutor Ca să poată scăpa, El le făgăduiește - Și Dumnezeu cunoaște cum vorba și-o păzește - Că la orice primejdii va ști a le-ajuta: Încă din înălțime, el le va da de știre, Când asupră-le vulpea va face năvălire. Astă făgăduială Nu mai lăsă-ndoială; Și găinile proaste, ce doreau să găsească Pe cineva destoinic să va să le păzească, S-apucară de lucru: azi, mâine, se-ncercară, Și cu ciocuri, cu unghii, abia îl dezlegară. Uliu-și luă zborul. Dar se întoarse-ndată Și răpi o găină, pe urmă două, trei, Pe urmă câte vrei. "Ce pază este asta? strigă una cu jale, Vorba măriei tale Era să ne păzești, Iar nu să ne jertfești." - "O! eu știu foarte bine cuvântul ce v-am dat, Și ce fel m-am jurat. Dar când mă juram astfel, eram legat, supus, Acum însă sunt slobod și vă vorbesc de sus". Eu, de-aș fi fost găină, nu l-aș fi slobozit: Dumnealor au făcut-o și văz că s-au căit. Uliii sunt cinstiți, Când sunt nenorociți.