Cultura

Povești, Fabule și Basme

Grigore Alexandrescu Șoarecele și pisica Un șoarece de neam, și anume Raton, Ce fusese crescut sub pat la pension, Și care în sfârșit, după un nobil plan, Petrecea retirat într-un vechi parmazan, Întâlni într-o zi pe chir Pisicovici, Cotoi care avea bun nume-ntre pisici. Cum că domnul Raton îndată s-a gândit Să o ia la picior, nu e de îndoit. Dar smeritul cotoi, cu ochii în pământ, Cu capu-ntre urechi, cu un aer de sfânt, Începu a striga: "De ce fugi, domnul meu? Nu cumva îți fac rău? Nu cumva te gonesc? Binele șoricesc cât de mult îl doresc Și cât îmi ești de scump, o știe Dumnezeu! Cunosc ce răutăți v-au făcut frații mei, Și că aveți cuvânt să vă plângeți de ei; Dar nu sunt cum crezi; căci chiar asupra lor Veneam să vă slujesc, de vreți un ajutor. Eu carne nu mănânc; ba încă socotesc, De va vrea Dumnezeu, să mă călugăresc." La ăst frumos cuvânt, Raton înduplecat, Văzând că Dumnezeu de martor e luat, Își ceru iertăciuni și-l pofti a veni Cu neamul șoricesc a se-mprieteni. Îi duse pe la toți, și îl înfățișă Ca un prieten bun ce norocul le dă. Să fi văzut la ei jocuri și veselii! Căci șoarecii cred mult la fizionomii, Ș-a acestui străin atâta de cinstit Nu le înfățișa nimic de bănuit. Dar într-o zi, când toți îi deteră un bal, După ce refuză și limbi și cașcaval, Zicând că e în post și nu poate mânca, Pe prietenii săi ceru a-mbrățișa. Ce fel de-mbrățișări! Ce fel de sărutat! Pe câți gura punea, Îndată îi jertfea; Încât abia doi-trei cu fuga au scăpat. Cotoiul cel smerit E omul ipocrit.