| Am și eu o slăbiciune și eu sunt om! dorințele grațioasei mele
prietene domnisoara Mari Popescu sunt pentru mine porunci, la cari mă
supun cu atât mai bucuros cu cât văd că prietena mea nu abuzează niciodată
de influența nemărginită ce știe bine că exercită asupră-mi... De astă
dată, ce mare lucru-mi cere? |
|
| "Stimate amice, |
| Știu ce prieten ești cu profesorul Costică Ionescu și cât nu e în
stare să-ți refuze o rugăminte. Mă-ndatorezi până-n suflet dacă obții de
la el pentru elevul Mitică Georgescu din clasa IV liceul X... la latină
nota 7, fără de care, băiatul, care mi-e rudă de aproape, rămâne și anul
acesta repetent, ceea ce ar fi o mare nenorocire pentru familia lui - o
familie dintre cele mai bune - și pentru mine o mare mâhnire. |
| Cu cele mai afectuoase salutări, a dumitale bună prietenă, |
| Mari Popescu." |
|
| A! irezistibilă grație, cum știi de frumos să poruncești! Și ce
bine s-a nemerit! Ionescu are și el o slăbiciune, și el e om! ține la mine
și nu e în stare să mă refuze. Repede mă arunc într-o birje și alerg la
Ionescu, profesorul de latinește. |
| - Dragă Costică, viu la tine sigur că n-ai să mă refuzi; știu cât
pot conta pe amiciția ta și nu-mi permit a mă-ndoi un moment că în cazul
de față, fiind vorba, mă-nțelegi, de o chestiune care mă interesează în
așa grad, încât dacă n-aș fi pe deplin convins că tu, care mi-ai dovedit
totdeauna, fără să dezminți niciodată o afecțiune, ce pot zice că la
rândul meu... în fine... |
| - În fine - zice Ionescu - am înțeles... Nu trebuia să mă iei așa
departe. Vii să mă rogi pentru vreo loază de elev de-ai mei. |
| - Nu e loază, Costică; e un băiat dintr-o familie dintre cele mai
bune: mi-e rudă. |
| - Cine știe ce leneș, ce dobitoc! |
| - Nu-i adevărat, dragă Costică; este un băiat prea cumsecade... Să
nu mă lași!... Viu la tine sigur că n-ai să mă refuzi; știu cât pot conta
pe amiciția ta și nu-mi permit a mă-ndoi un moment că în cazul de față,
fiind vorba, mă-nțelegi, de o chestiune... |
| - Ei, lasă astea! știi că țiu la tine; ce mai încap între noi
astfel de fraze banale?... Ce notă vrei să-i dau pârlitului tău de
protejat? |
| - 7, dragă Costică!... |
| - Apoi, dacă n-o fi știind nimic animalul! |
| - Ei, acuma și tu! zi că nu știe; parcă el o să fie cel dintâi și
cel de pe urmă care să treacă fără să știe... Te rog, dragă Costică! dacă
rămâne băiatul repetent încă un an, e o nenorocire pentru familia lui - o
familie dintre cele mai bune - și pentru mine o mare mâhnire... |
| - A! irezistibilă milogeală prietenească! zice Costică; ce bine
știi tu să poruncești! Aide! să-ți fac hatârul și de data asta... să-i dau
nepricopsitului 7. |
| - Merci, dragă Costică, mare pomană-ți faci! |
| - Cum îl cheamă? |
| Eu caut repede-n buzunare scrisoarea d-rei Mari Popescu. Nu e...
Zic lui Costică: |
| - Un moment!... |
| Și ies ca din pușcă, sar în birjă și alerg acasă... Acasă,
scrisorica nicăieri... Fuga la d-ra Popescu. |
| - Prea-grațioasa mea prietenă, lucrul merge bine; am obținut de la
profesor nota dorită; decât, acuma am nevoie să știu numele protejatului
matale... Cum îl cheamă pe tânărul? |
| - Ți-am scris numele în scrisoarea mea. |
| - Da, dar scrisoarea dumitale am rătăcit-o acasă printre alte
hârtii, și lucru este urgent: ca să nu pierd vremea căutând-o, am venit la
d-ta... Cum îl cheamă? |
| - Zău, nu mai țiu minte, zice drăgălașa mea amică; pentru că drept
să-ți spun, madam Preotescu, o bună prietină a mea, la care țiu foarte
mult - nu sunt în stare să-i refuz nimica - m-a rugat să-ți scriu, că știe
că ții foarte mult la mine și nu mă refuzi niciodată, și ești prieten cu
d. profesor Costică Ionescu, care ține foarte mult la d-ta și nu e-n stare
să-ți refuze nimic. |
| - Atunci, ce e de făcut? zic. |
| - Du-te d-ta la madam Preotescu și întreab-o cum îl cheamă pe
băiatul pe care mi l-a recomandat ca să ți-l recomand d-tale. |
| - Sărut mânușițele. |
| Și alerg la Preoteasca... Zic: |
| - Madam Preotescu, uite la ce am venit să vă deranjez: ați
recomandat amicei mele d-rei Mari Popescu pe un tânăr, să mi-l recomande
mie, să-l recomand amicului meu Costică Ionescu, profesorul... |
| - Da. |
| - Ei! cum îl cheamă? |
| - Nu ți-a scris Mari? |
| - Ba da, dar am rătăcit scrisoarea, și d-ra Popescu a uitat cum îl
cheamă și m-a trimis să-mi spuneți dv. |
| - Eu... drept să-ți spun... nu mai mi-aduc aminte, pentru că i-am
avut numele pe o însemnărică, pe care am lăsat-o la Mari; dar putem afla
de la Diaconeasca - șade aci aproape - ea m-a rugat, că știe cât ține Mari
la mine și d-ta nu refuzi nimic lui Mari și d. Costică Ionescu profesorul
pe d-ta nu te refuză niciodată. |
| - Atunci - zic - cum facem? |
| - Stai nițel, să trimit să cheme pe Diaconeasca; este aci alături. |
| N-aștept mult. Madam Diaconescu vine. Dar, fatalitate! și dumneaei
se află în aceeași necunoștință despre numele junelui nostru protejat:
însemnărica i-a dat-o amicei sale madam Preotescu. |
| - Ce-i de făcut? |
| - Aleargă la Iconomeasca! |
| Alerg la Iconomeasca... De acolo, la Sachelăreasca... Pe urmă la
Piscupeasca... în sfârșit, am dat de izvor... Tânărul este nepoțelul lu'
madam Piscupescu, băiatul surioarei dumneaei, al lu' madam Dăscălescu:
Mitică Dăscălescu. |
| Nimic nu refuzăm - madam Piscupescu lu' madam Dăscălescu, madam
Sachelărescu lu' madam Piscupescu, madam Iconomescu lu' madam
Sachelărescu, madam Diaconescu lu' madam Iconomescu, madam Preotescu lu'
madam Diaconescu, d-ra Popescu lu' madam Preotescu, eu d-rii Popescu, și
mie amicul Costică Ionescu... Alerg la Costică Ionescu. |
| - Dragă Costică, să nu mă lași... Viu la tine sigur că n-ai să mă
refuzi, știu cât pot conta pe amiciția ta și nu-mi permit a mă-ndoi un
moment... |
| - Lasă, omule, fleacurile... |
| - Să-i dai nota 7, cum mi-ai promis... |
| - Cui, frate? |
| - Lui Mitică Dăscălescu. |
| - Mitică Dăscălescu!... Nu țiu minte să am vreun școlar cu așa
nume. |
| - Nu se poate! |
| - Să vedem... |
| Și se uită în cataloage. |
| - Nu; n-am nici unul Mitică Dăscălescu, în cursul inferior; ai
făcut confuzie; trebuie să fie în cursul superior. |
| Alerg... de astă data drept la madam Piscupescu. |
| - Madam Piscupescu, de ce clasă dă examen nepoțelul matale? |
| - De clasa VI. |
| - A! zic eu... Bine. |
| Și dau fuga-napoi la Ionescu; zic: |
| - E în clasa VI Mitică Dăscălescu al meu. |
| - Atunci nu e la mine, e la Georgescu; îl cunoști pe Georgescu? |
| - Nu. Tu nu-l cunosti? ți-e coleg. |
| - Ba da, ține foarte mult la mine, nu e-n stare să-mi refuze nimic. |
| - Atunci - zic eu - mă rog ție, nu mă lăsa!... știu că pot conta pe
amiciția ta și nu-mi permit... |
| - Iar?... ești cu birja... hai de mă du degrabă la Georgescu. |
| - Haide. |
| Ajungem... Aștept în birje pe Ionescu. Peste câteva momente
iacătă-l. |
| - Ai avut mare noroc c-am venit tocmai la pont; dacă mai întârziam
un sfert de ceas, până la două, mergea cu cataloagele la școală și trecea
notele în matriculă: protejatul tău avea un 3. |
| - Și acum? |
| - Are 7. |
| Uite-te - am gândit eu - ce va să zică o întârziere de câteva
minute; cum poate nenoroci pe un tânăr! Rămânea Mitică Dăscălescu iar
repetent, cu toate că ține la el atâta mamită-sa Dăscăleasca, la care ține
Piscupeasca, la care ține Sachelăreasca, la care ține Iconomeasca, la care
ține Diaconeasca, la care ține Preoteasca, la care ține mult grațioasa
Popeasca, la care țiu foarte mult eu, la care... |
