Poezii

Nichita Stănescu Testament Mă cirpesc cu vorbe, cu substantive, îmi cos rana cu un verb. Nobile paleative de serv. Îţi scriu cu trupul meu viaţa şi mersul stelelor ţi-l scriu. Vocala cea mai lungă este aţa în care mortu-l cos, de viu. Căci trebuie să dăm şi mărturie, altfel nimica n-ar mai fi, în dulce scriere târzie ţinând alături morţii şi vii. Tu ombilic din care curge vorbirea numai altor guri fără să ştim unde ne duce în care dalbe viituri. Încât nu ştim cine trăieşte - cuvântul poate, poate trupul. Zâpada albâ Doamne, poate, sau urma-n ea, pe care o lasă lupul...