Poezii

Nichita Stănescu Despre starea de zbatere Ca și cum un tăiș superior mi-ar fi despărțit norii de vârfurile munților, așa se zbate trupul meu uriaș, decapitat, lăsându-și pe cer capul fugitiv. Nu poate să moară deși nu mai știe ceea ce pentru el, odinioară, a fost viață. Contempla ochiul de sus trupul de jos și în zbatere Din văgăuna gâtului țâșnește un stol de păsări ciripitoare și verzi Mâna își înfige ghearele ghearele lungi cât un taur fiecare în parte, mâna își înfige ghearele în miraj Ochiul suspendat privește deznadăjduita zbatere. Corabia de carne prinsă în furtună nu se scufundă niciodată Ajută-mă catedrală frumoasă văzută de mine în alt oraș Bate cu clopotele tale dezordonată clipă. Mă rog la tine frumoasă catedrală tu, care ești în alt oraș, fă să se verse peste mine bunătatea liniștii Nici o diferență nu este între trupul acesta și trupul oricărui fluviu decapitat dintr-o dată de delta cea vorbitoare. Ajungă la tine frumoasă catedrală, cârdul de păsări roșii care urlând, croncănind, chihotind din gâtul retezat - se ridică la cer. Primește-le catedrală frumoasă pe limba clopotului tău, primește-le Ajută-mă catedrală frumoasă, văzuta de mine în alt oraș Dă-mi liniștea, catedrală frumoasă, și altfel de moarte.