Poezii

Nichita Stănescu Despre starea de zbatere Ca şi cum un tăiş superior mi-ar fi despărţit norii de vârfurile munţilor, aşa se zbate trupul meu uriaş, decapitat, lăsându-şi pe cer capul fugitiv. Nu poate să moară deşi nu mai ştie ceea ce pentru el, odinioară, a fost viaţă. Contempla ochiul de sus trupul de jos şi în zbatere Din văgăuna gâtului ţâşneşte un stol de păsări ciripitoare şi verzi Mâna îşi înfige ghearele ghearele lungi cât un taur fiecare în parte, mâna îşi înfige ghearele în miraj Ochiul suspendat priveşte deznadăjduita zbatere. Corabia de carne prinsă în furtună nu se scufundă niciodată Ajută-mă catedrală frumoasă văzută de mine în alt oraş Bate cu clopotele tale dezordonată clipă. Mă rog la tine frumoasă catedrală tu, care eşti în alt oraş, fă să se verse peste mine bunătatea liniştii Nici o diferenţă nu este între trupul acesta şi trupul oricărui fluviu decapitat dintr-o dată de delta cea vorbitoare. Ajungă la tine frumoasă catedrală, cârdul de păsări roşii care urlând, croncănind, chihotind din gâtul retezat - se ridică la cer. Primeşte-le catedrală frumoasă pe limba clopotului tău, primeşte-le Ajută-mă catedrală frumoasă, văzuta de mine în alt oraş Dă-mi liniştea, catedrală frumoasă, şi altfel de moarte.