Poezii |
Adrian Păunescu
Poetul Aș sta, așa cu fața-n sus, Lovit pieziș de vreme Și-ncet ca un izvor supus Ți-aș murmura poeme. Și patul de sub șira mea, Podeaua care-l ține, Cu timpul s-ar dărăpăna Și-n casă-ar fi ruine Și peste molcomul prăpăd Peste privirea-mi oarbă Cu gura începând să vad Eu, năpădit de iarbă, Din somnul ca un trist magnet Ce știe doar să cheme, Ți-aș mai încredința încet Mistere și poeme. Albitul firii mele os, Schiloada chipăroasă, Lovit de pietre dureros Și mărunțit de-o coasă. Ar face gura și-ar sopti Despre ce e și nu mi-i În veacul de schizofrenii Pân-la sfârsitul lumii Și dacă varul cel nestins, Ce-i una cu folosul, Cu cinic urlet dinadins Mi-ar înghiți și osul, Eu, tainic, blând și tutelar, Călcând tăceri postume, Din toți pereții dați cu var M-aș reîntoarce-n lume, Către o casă, unde-acum Și moartea mai așteaptă, Până să-nceapă tristul drum De dincolo de șoaptă. Să-ți spun că încă nu-i târziu. Ruina e departe, Iar eu cu inima te știu Pe viață și pe moarte. Aș sta aici, pe-acest prundiș Pe care-mi este bine, Ca vremii, pus hotar pieziș, Să-mbătrânesc de tine. Să-mi sugă oasele-n pământ De parcă oase-aș plânge, Să fiu doar calcar și cuvânt Și-un ultim strop de sânge. |