Poezii |
Lucian Blaga
Pan Acoperit de frunze veștede pe-o stânca zace Pan. E orb și e batrân. Pleoapele-i sunt cremene, zadarnic cearc-a mai clipi, căci ochii-i s-au închis - ca melcii - peste iarnă. Stropi calzi de rouă-i cad pe buze: unu, doi, trei. Natura își adapă zeul. Ah, Pan! Îl văd cum își întinde mâna, prinde-un ram și-i pipăie cu mângâieri ușoare mugurii. Un miel s-apropie printre tufișuri. Orbul îl aude și zâmbește, căci n-are Pan mai mare bucurie decât de-a prinde-n palme-ncetișor capșorul mieilor și de-a le căuta cornițele sub năstureii moi de lână. Tăcere. În juru-i peșterile cască somnoroase și i se mută-acum și lui căscatul. Se-ntinde și își zice: "Picurii de roua-s mari și calzi, cornițele mijesc, iar mugurii sunt plini. Să fie primăvară?" |