Poezii

Tudor Arghezi Oseminte pierdute Iubirea noastră a murit aici. Tu frunză cazi, tu creangă te ridici. Atât amar de ani e de atunci! Glicină tu, florile-ţi arunci. A mai venit de-atuncea să vă asculte, Voi plopi adânci, cu voci şi şoapte multe? Voi aţi rămas întorşi tot spre apus, Voi creşteţi toţi de-a pururea în sus. N-o mai zăriţi, din vârfuri, nicăieri? Ştiţi voi ce vorbă este vorba "ieri"? La poartă, umbr-aceluiaşi ştejar, Mă rog, intrând de domnul grădinar. Fântâna curge, ca şi-atunci, mereu, Tu curgi, fântână, pe trecutul meu. Şi toate sunt precum le-am cunoscut, Rămase-aşa, ca dintr-un început. I-am spus că vreau să caut un mormânt, Pe care l-am săpat, de mult, cântând. Şi mi-a răspuns că nu e în grădina lui. E-adevărat. Nu este mormântul nimănui.