Poezii |
Lucian Blaga
Noi și pământul Atâtea stele cad în noaptea asta. Demonul nopții ține parcă-n mâni pământul și suflă peste-o iască năprasnic să-l aprindă. În noaptea asta-n care cad atâtea stele, tânărul său trup de vrăjitoare-mi arde-n brațe ca-n flăcările unui rug. Nebun, ca niște limbi de foc eu brațele-mi întind, ca să-ți topesc zăpada umerilor goi, și ca să-ți sorb, flămând să-ți mistui puterea, sângele, mândria, primăvara, totul. În zori când ziua va aprinde noaptea, Când scrumul nopții o să piara dus de-un vânt spre-apus, în zori de zi aș vrea să fim și noi cenușa, noi și - pământul. |