Poezii |
Adrian Păunescu
Nobilul viciu Cetatea peste mine se răstoarnă, În carnea mea îi simt într-una biciul, De este vară sau de este iarnă, Femeia este singurul meu viciu. Nici nu mi-e teamă, nici nu-mi este silă De tot ce împotrivă mi se-ntâmplă, Orgolioasă, dreaptă sau umilă Femeia-mi șade veșnic lângă tâmplă. O simt ca vulpe, ori ca pe-o tanagră, Dar cel mai drag îmi e acest exemplu, Iubirea pentru-o tristă capră neagră Din care am facut răsfăț și templu. Știu că mi-e viața scurtă, știu că moartea În fiece femeie stă la pândă, Dar fie de femei umplută cartea De care viața lumii e flămândă. Nu mi-au plăcut averi, nici vinuri bune Și n-am avut în rest nici un capriciu Deșertăciune din deșertăciune Femeia este singurul meu viciu. Nu m-am bătut în târguri sau războaie, N-am vrut să fiu împerator sub stele, Femeia care nu se încovoaie, Am înjugat-o nebuniei mele. Și am arat cu ea mereu pământul, Și-am semănat ogoare numeroase, Nu i-am lăsat pe buze nici cuvântul Ca pe-un metal am resorbit-o-n oase. E-adevărat că am iubit pe una, E-adevărat tot ceea ce se zice, Am căutat-o prin neant cu luna E-adevărat c-a fost Euridice. E-adevărat că-n geamul meu caisii N-aveau puterea nici un an să steie Ca într-un joc de-absurde artificii Și creanga lor îmi mirosea femeie. Motorul meu și-al lumii de aceea, Motorul meu cuminecat cu biciul, A fost femeia și-a rămas femeia, Puterea mea și singurul meu viciu. Ea m-a condus, eu am condus-o-n lume, Am fost mereu un cuplu în derivă, Și chiar de nu i-am dat nimic din nume Trecând mereu, mi-a fost definitivă. Iubirea mea nu a mișcat nici aștri Și nici pământul sub o-mbrățișare, Dar lance cand a fost, cu ochi albaștri, Simțeam că-n ochi privirea ei mă doare. De n-avea rană, îi făceam eu rană, Să-i pot iubi supremul sacrificiu, În fața ta, condiție umană, Femeia este singurul meu viciu. 1984 |