Poezii

George Coşbuc O scrisoare de la Muselim-Selo Măicuţă dragă, cartea mea Găsească-mi-te-n pace! Pe-aici e vânt şi vreme grea, Şi-Anton al Anei zace De patru luni, şi-i slab şi tras, Să-l vezi, că-ţi vine plânsul, Că numai oasele-au rămas Şi sufletul dintr-însul. Apoi, să ştii c-a fost război Şi moarte-aici, nu şagă: Cădeau pe dealuri, dintre noi, Ca frunza, mamă dragă. Şi-acolo-n deal, cum fulgera, Un plumb simţii că vine Şi n-avu loc, cât larg era, Decât în piept la mine. Mi-e bine-acum, şi-aşa socot Că nu va trece luna Şi-oi fi scăpat de-aici detot. Dar vezi te rog de una: Să nu mai faci cum ai făcut S-aduni la tine satul, De veselă că ţi-ai văzut Acasă iar băiatul! Să vezi pe-aici şi ciungi şi-ologi! Hristos să-i miluiască! Tu mergi la popa-n sat să-l rogi O slujbă să-mi citească. Puteri de nu vei fi având De plată, vorba-i lasă, Că-i voi lucra o zi, oricând, La-ntorsul meu acasă. Pe Nuţu vi-l lăsasem mic, Cu creştetul cât masa - O fi acum ştrengar voinic Şi vă răstoarnă casa? Făcutu-i-aţi şi lui la fel Căciulă, cum am vrut-o? Aveam o piele-n pod, de miel, Doar nu veţi fi vândut-o? Nevestei mele să-i mai spui Să-mi cumpere o coasă, Cea veche nu ştiu este-ori nu-i Şi-o fi acum şi roasă De când rugina scurmă-n ea. Să-mi văd, o date-ar sfântul, Cum cade iarba-n faţa mea Şi-mi bate-n plete vântul! Ea lupte-se cum biet o ştii, C-aşa ne dete soartea, Că şi noi ne-am luptat pe-aci Cu greul şi cu moartea; Dar l-a ajuns şi pe harap Blestemele şi plânsul, Că noi i ne-am ţinut de cap Şi-ntrarăm după dânsul. Şi i-am făcut, măicuţă, vânt! L-am scos detot din ţară, Măcar stătea pe sub pământ Şi nu ieşea pe-afară. Şi-am prins şi pe-mpăratul lor, Pe-Osman nebiruitul, Că-l împuşcase-ntr-un picior Şi-aşa i-a fost sfârşitul. Păi, ne ţinea pesemne proşti, Să-şi joace hopa-tropa, Că nu puteam să batem oşti! Dar poate taica popa V-a spus de prin gazeturi tot - El cum şi-a dat juncanii? Acum i-aş cumpăra, să pot, Dar nu mai am, azi, banii. Mă doare-n piept, dar nu să ţip, Şi-aşa mi-e dor de-acasă, Şi-aş vrea să plec, dar nu e chip Că vodă nu mă lasă. Dar uite, nu e nu ştiu cât O lună chinuită, Şi-o să te strâng de după gât, Măicuţa mea iubită... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Aşa mi-a spus Ion să-ţi scriu, Iubească-ţi-l pământul! Şi-am tot lăsat, pân-a fost viu, Şi-mi ţin acum cuvântul. Să te mângâie Dumnezeu, C-aşa e la bătaie - Şi-am scris această carte eu, Căprarul Nicolae.