Poezii |
Nichita Stănescu
Îngerul cu o carte în mână Trecea un înger, pe un scaun negru așezat. Trecea prin aer, liniștit și mândru. Eu îl priveam de la fereastră, cum prin ziduri trece ca prin fum. Primește-mi un cuvânt, strigai, tu, îngere, împins din rai de-un vânt stârnit, de-o apăsare a vreunui gând cu mult mai mare. Dar îngerul tăcea, trecea pe-un scaun negru stând, citind o carte veche, strălucind în legătura-i de argint, și grea. Trecu prin blocul nou din piață. Trecu prin chioșcul alămiu al stațiunii de benzină, abstras, divin. Primește-mi, îngere, strigai, paharul care-l beau, cu vin. Pâinea primește-mi-o și sarea... Mi-apasă-n coastă înserarea. Dar îngerul tăcea, trecea prin soba din odaia mea. Pe un scaun negru sta, citind o carte grea cu solzi de-argint. Când fu în dreptul meu, strigai - o, îngere venit din rai, mă lasă să m-atârn și eu de scaunul tău, de brațul tău. Abia putui de un picior de scaun, să m-agăț din zbor. Astfel prin aer și prin ziduri cu îngerul zburam și eu, la fel cum flutură în vânt mătasa unui steag înfrint! Și mă răneam de-acoperișe, de ramurile verzi, piezișe, și mă izbeam de stâlpii lungi, de cabluri și de sârme și de dungi... Mă desprinsei de sus căzând în piața înserată, liniștită. O, el se-ndepărta zburând, prin aer și prin ziduri străbătând cu cartea-n mâini, citind cu patimă necontenită. O, el se-ndepărta și eu tot mai vroiam să-l văd, prin seară. ...Dar el s-a dus alunecând, împins în rai ca de un vânt, sau, poate, de-apăsarea unui gând cu mult mai mare. |