Poezii |
Vasile Alecsandri
Fântâna Pe cărarea înflorită, care duce la fântână, În ștergar și în catrintă, merge-o sprintenă română; Ea la brâu-i poartă furcă și la sân un pruncușor, Cu gurita lui lipită de al laptelui izvor. Nevăstuica trece iute, torcând lâna din fuioare Și sucind fusul vârtelnic ce-o atinge la picioare. Păsărelele-mprejuru-i zbor voioase și cântând, Ea zâmbește și tot merge, pruncușoru-i sărutând. Iată,-ajunge la fântână, ș-acolo se întâlnește C-un drumeț din lumea-ntreagă, care lung la ea privește, Apoi cumpăna o pleacă, apoi scoate la lumină Și vecinei sale-ntinde o cofiță, albă, plină. Româncuța multumește, suflă-ncet peste cofiță Și cu apa ne-ncepută udă rumena-i guriță; Iar drumețul după dânsa bea, fugarul își adapă Și se jură că pe lume nu-i așa de dulce apă. |