Poezii

Nicolae Labiș Confesiuni 1 Mângâie-mi părul. Astăzi mi-i aspru și sărat. Aproape-ntotdeauna a fost la fel, îmi pare... De colburi nins, cu vânturi și ploi amestecat, În zgura de la trenuri scăldat și-n stropi de mare. Ce larg mă simt și lacom și niciodată plin! Sorb prin pupile lumea și-n taină cu auzul, Nepotolit ca-n fața paharelor de vin Ce-mi scapără-n mustață stropi limpezi ca hurmuzul. Am strâns atâtea drumuri în mine ca pe-un ghem, Tam-tamuri de copite în mine aspre sună, Dar tot mi-i dor de ducă, spre mine încă chem Acele panglici albe pudrate-n colb de lună. Mă las purtat de focul aprins sub placa frunții Ca norii ce se lasă mânați de vijelii Și dornici să cunoască atingerea cu munții, Când trec prin brazi dau vamă și rup din ei fâșii. 2 Am fost stup de pofte și de miere, Îmi frângeam spre stele-n clinchet un genunchi, Gândurile, mâinile ridicau tăcere Și melancolie densă și putere Spre multiplicata față ce mă cere Pentru veșnicie, pentru înviere - Veverițe albe lunecând pe trunchi. Pentru ce acestea toate le mai spun? Inima-mi, putea-voi astfel s-o îmbun? Ai venit când toamna soarele-și sugea - Astfel niciodată n-are să-i mai sugă Razele-i lucide. - Și asemenea Soarelui, plecasem pletele, a rugă. Ai tras podul, poarta. Și zidiri roșcate, Crenelări severe, iederi în apus, Închizând atâtea fumuri inelate, Purități de pâclă strânsă sub lăcate, Și vâltori de sânge cu ecou ce bate În pereți de clopot ceruit, să-noate Au pornit; și-n zarea zărilor s-au dus. Și s-a stins în minte ultimul meu gând. Parcă-mi ești alături încă. Până când? Oh, dacă putea-voi iarăși să-mi dezdoi Amândoi genunchii, cred că peste noi, Mie semănându-mi, soarele și azi Ar privi cenușa unde-ncepi să cazi Neclintit ca-n vară din decisu-i unghi. Dar pământu-mi leagă fragezii genunchi. 3 Deci a venit și toamna cu palele-i tristeți Și curg încete frunze și-s pașii mei înceți, Pe-arginturile minții tresaltă întrebări, Cum joacă pe icoană lumini de lumânări. Și înghețate colburi pe vânt se zbat mereu. Unui copil aseară i-au smuls înaltul zmeu, Și-atârnă astăzi zmeul de-un fir de telegraf Atât de mort acolo și zdrențuit de praf. Iar oamenii-s mai singuri mișcându-se-ntre ei, Le-a pus pe fețe toamna un vinețiu polei Și se crispează râsul puțin câte puțin... Studentei, de acasă i s-a trimis un vin, Eu am băut dintr-însul. Era un vin modest, Ca mămăliga bună, ca pâinea de sub țest, Și m-am gândit ce doruri adânci, ce tandru rit A curs, în clipocirea acestui vin, topit, Și ce reproșuri poate și nedormite nopți Curg în lividul sânge al strugurilor copți, Și vinul lăudându-l pleoapele mi-am strâns Și nebăgat de seamă în mine surd am plâns. 4 De ce-am crezut de-atâtea ori Că-mi place-o floare numai dintre atâtea flori, De ce-am crezut că o iubesc și-apoi Găseam o altă floare cu foile mai moi? Oh, cât de largă-i lumea: iubind și răspunzând O caut și o mângâi fir după fir, pe rând, Fără să-ntreb vreodată de și-a ivit doar mie Gingașa crizantemă întreaga ei tărie. S-o am întreagă-n mine, mi-ajunge doar o dată Gingașa crizantemă să fie sărutată. Mi-i dat de-aceea-n lume nicicând să nu fiu ram, Ci alb noian de nour și liniște să n-am. 5 Să observați că niciodată N-am fost singur cu mine cum mulți au crezut. Tot ce-am iubit, niciodată N-am mistuit într-al timpului pașnic trecut. Tot ce-am putut să privesc Mi s-a părut din cale-afară De crunt ori dumnezeiesc - Nu i-am dat voie să moară. Sub zenit Am să fiu fericit Când cineva, Descifrându-mi litera și inima mea, Va putea fi privit Râzând, ori rânjind, Ori plângând.