Poezii |
Adrian Păunescu
Condamnați Eu, sclavul trist al tristei mele harpe, eu vad pierind, cu ochii, ce-am iubit, mi-ar fi prea mult și-o gaură de șarpe să merg în ea, tăcut și umilit. Ce să mai cânt. când au venit pirații și apele din mătci ni le-au furat, o lacrimă ființei mele dați-i și-o s-auziți de omul scufundat. M-aș îneca, m-aș stinge și m-aș duce, să mă zdrobească ritmuri pe-o șosea, nici nu mai am nevoie de o cruce, mi-a fost destul c-am dus-o pe a mea. Eu, sclavul trist al harpei mele tristre, prăpădul întinzându-se îl văd și nu mai e nimic să mai reziste acestei sinucideri în prăpăd. De n-aș avea puterea diavolească să înțeleg că totul a căzut, dar vin heralzii cinici să-mi izbească scrisorile prăpădului de scut. Prietenii mă ocolosc de frică, probabil mă consideră ciumat, eu însumi scriu acum la lampa mică să nu mă vadă cei care se bat. Iubire? Vis de mâine? Regăsire? N-au gizii mei un minim interes povești cu dulci iluzii să-mi înșire din starea condamnatului să ies. Se pregătește marele exemplu! Acela, zic Casandrele, sunt eu! Ca un berbec am să mă duc în templu. Murind, măcar s-ajung la Dumnezeu. Eu, sclavul trist al tristei mele harpe, eu, cântărețul soarelui din nord, de-aicea, dintr-o gaură de șarpe, rostesc un acatist și-un dezacord. Ce să mai cânt? Doar calea pân-la gide! Ce să mai cânt? Pe voi, ca pe eroi? Îmi vine și a plânge și a râde că nu există cale înapoi. Voi nu vedeți ea nu mai aveți țară și ca străini vi-s pruncii, cobitori, învață ei ceva pe dinafară, dar n-au părinti, ei au meditatori. Voi nu simtiți că nu mai aveți ape? V-au luat pirații tot pe vasul lor și iată, din aproape în aproape, noi suntem un pustiu nemuritor. Din harpa mea ridicolă și tandră învoluntar un cântec fără rang te cheamă lângă mine, hai Casandra, sărută-mi gâtul gata pentru streang. 1981-1983 |