Poezii |
Vasile Alecsandri
Baba Cloanța Șede baba pe călcâie În tufărul cel uscat, Și tot cată ne-ncetat Când la luna cea bălaie, Când la focul cel din sat. Și tot toarce cloanța, toarce, Din măsele clănțănind Și din degete plesnind. Fusu-i repede se-ntoarce, Iute-n aer sfârâind. "Fugi, Urâte! baba zice, Peste codrul cel frunzos, În pustiu întunecos! Fugi, s-alerge-acum aice Dragul mândrei, Făt-Frumos. De-a veni el după mine Să-1 iubesc eu, numai eu, Dare-ar Domnul-Dumnezeu Să-i se-ntoarcă tot în bine, Cum se-ntoarce fusul meu! Iar de n-a vrea ca să vie, Dare-ar Duhul necurat Să fie-n veci fermecat Și de-a Iadului urgie Vecinic să fie-alungat! În cap ochii să-i se-ntoarcă Și să-i fie graiul prins, Iar Satan, c-un fier aprins, Din piept inima să-i stoarcă Și s-o ardă-n foc nestins! Fiară-Verde să-1 gonească Cât va fi câmp de gonit Și lumină de zărit. Noaptea încă să-1 muncească Sânge-Roș și Hraconit!" Toarce baba, mai turbată! Fusu-i zboară nevăzut, Căci o stea lungă-a căzut, Pe lună s-a pus o patâ Și-n sat focul a scăzut: "Dragă puiule, băiete, Trage-ți mâna din cel joc Ce se-ntoarce lângă foc, Ș-ochii de la cele fete, Cu ochi mari, făr' de noroc. Vin' la mine, voinicele, Că eu noaptea ți-oi cânta, Ca pe-o floare te-oi căta, De deochi, de soarte rele, Și de șerpi te-oi descânta. Vai! din ziua cea de vară Când, prin luncă rătăcit, Cântai Doina de iubit, Cu-a mea inimă amară Sufletu-mi s-a învrăjbit! Adă-mi fața ta voioasă Ș-ai tăi ochi de dezmierdat, Că mă jur în ceas curat Să-ți torc haine de mătasă, Haine mândre de-mpărat. Vârcolacul se lățește Sus, pe lună, ca un nor, Vin' ca pasărea-ntr-un zbor Pân' ce viața-mi se sfârșește Ca și lâna din fuior." Baba Cloanța geme, plânge, Căci fuiorul s-a sfârșit, Iar voinicul n-a venit! Mâinile cumplit își frânge, Crunt strigând spre răsărit: "Sai din hău făr' de lumină Tu, al cerului dușman! Tu, ce-n veacuri schimbi un an Pentr-un suflet ce suspină, Duhul răului, Satan! Tu, ce stingi cu-a ta aripă Candela de pe mormânt, Unde zac moaște de sfânt, Când înconjuri într-o clipă De trei ori acest pământ! Vin' ca-n ceasul de urgie Când zbori noaptea blestemând, Ca să-mi faci tu pe-al meu gând Că de-acum pe vecinicie Tie sufletul îmi vând!" Abia zice, și deodatâ Valea, muntele vuiesc, În nori corbii croncăiesc, Și pe-o creangă ridicatâ Doi ochi dușmani strălucesc! "Eu pe mândru-ți 1-oi aduce (Zbiară-un glas ce dă fiori), Printre șerpi și printre flori, La cea baltâ de mă-i duce Și-mprejuru-i de trei ori!" Baba Cloanța se pornește Fără grijă de păcat, Cu Satan încălecat, Ce din dinți grozav scrâșnește Și tot blestemă turbat. Saltă baba, fuge, zboară Cu sufletul după dor, Ca o buhnă la izvor, Și-n urmă-i se desfășoară Toată lâna din fuior. Fuge baba despletită, Ca vârtejul fioros, Sus, pe malul lunecos, Și-n tăcerea adâncită Satan urlă furios. Mii de duhuri ies la lună, Printre papură zburând, Și urmează șuierind, Baba Cloanță cea nebună Care-aleargă descântând. Codrul sună, clocotește De-un lung hohot pân' în fund. Valea, dealul îi răspund Prin alt hohot ce-ngrozește, Dar pe dânsa n-o pătrund! Ea n-aude, nici nu vede, Ci tot fuge ne-ncetat, Ca un duh înspăimântat, Căci Satana o repede Către țelul depărtat. Zece pasuri încă grele... Mândrul că și-a dezmierda, Ca pe-o floare 1-a căta, De deochi, de soarte rele Și de șerpi 1-a descânta. Doi pași încă... Vai! în lunc Țipă cocoșul trezit; Iar Satan afurisit Cu-a sa jertfă se aruncă În băltoiul mucezit! Zbucnind apa-n nalte valuri, Mult în urmă clocoti, În mari cercuri se-nvârti, Și de trestii, și de maluri Mult cu vuiet se izbi. Iară-n urmă liniștită Dulce unda-și alina, Și în taină legăna Fața lunii înălbită Ce cu ziua se-ngâna... Când pe malu-i trece noaptea Călătorul șuierând Printre papuri când și când El aude triste șoapte Ș-un glas jalnic suspinând: "Vin' la mine, voinicele, Că eu noaptea ți-oi cânta, Ca pe-o floare te-oi căta, De deochi, de soarte rele Și de șerpi te-oi descânta!" 1842, Mircești |